Doamna Cristea a primit diagnosticul de adenom hipofizar la sfârșitul lunii februarie a acestui an. O lună mai târziu, în data de 10 aprilie, urma să fie operată de dr. Sergiu Stoica, medic primar neurochirurg, asistat de dr. Ciobotaru Georgian, medic rezident neurochirurg. Mai jos, redăm povestea celor patru zile petrecute în cadrul BRAIN Institute, expusă chiar de doamna Cristea:
(28.02.2017 ora 18,30 – Cabinetul domnului doctor Sergiu Stoica – Brain Institute)
Port un munte de frică în spate. Foarte greu îmi stăpânesc tremurul mâinilor. Degeaba mă sfădesc … așa m-a făcut mama: fricoasă. În fața mea – ei, ”magicienii” – calmi, surâzători, amabili.
-Aveți încredere, nu-i chiar așa de dificil. Putem s-o facem!- spune șeful cel mare.
Între ochii mei, pândiți la colțuri de lacrimi și ochii lui calzi, veseli, luminoși se țese, ca în poveste, un pod nevăzut de încredere, de speranță. Pășesc pe acest drum.
-Vorbiți cu Camelia și facem programarea. Vă aștept…..
(10.04.2017 ora 10,30 – Spitalul Monza – Brain Institute)
Sunt internată și aștept ”întâlnirea de gradul 0”, în sala de operație. E luni, prima zi din Săptămâna Patimilor. Mă simt ca o pasăre captivă în colivie. Gratiile se apropie, se strâng, se apropie, mă strâng. În jurul meu 5 oameni în halate albe – tineri, toți foarte tineri, înspăimântător de tineri. Cum vor reuși să pătrundă cu instrumente și tehnologie sofisticată în miezul capului meu. O, Doamne, poate că n-ar fi trebuit să….
-Așezați-vă aici, vă rog. Nu tremurați! Nu trebuie să vă fie frică! Nu….
Totul se ridică, se volatilizează, urcă spre tavan, închegându-se în cele două discuri metalice cu luminițe orbitoare.
(Ora 13,30)
Voaluri albe, cețuri, dantele brumate, perdele de zăpadă, brocarturi de brumă. Treptat se detașează cercul argintiu al unui ceas agățat pe perete. Pipăi cu auzul, abia dezmorțit, zgomote ciudate. O mână ușoară îmi potrivește mai bine tubușorul transparent prin care oxigenul intră în nările mele vlăguite. Văd – ca prin sită – pe mâna dreaptă trei perfuzoare. Pe deget – un cleștișor colorat pentru puls. Celălalt braț este și el perforat de ace și strâns în manșeta unui tensiometru care se declanșează automat din 30 în 30 de minute, rupând, o dată în plus, discontinuitatea percepțiilor. Pierd contactul cu realitatea și mă trezesc sub mălinul înflorit de acasă. Alb și el, precum cearșafurile care mă înfășoară… Crenguțele, cotropite cu strugur de floare ca omătul și parfumateee… parfumate cum nu se poate mai delicat. Deschid ochii brusc și mă trezesc iar la terapie intensivă. Buzele mele – dune aspre de nisip. Asistenta îmi dă să sorb câteva picături de apă printr-un pai lăptos. Recad în starea aceea care te poartă într-un spațiu suspendat, atemporal.
Mălinul alb, troienit de floare, îmi face iarăși semn cu crenguțele grele de petale. Parfumul este răscolitor, puternic, ținut prizonier toată iarna , în adâncile hrube ale rădăcinilor. O mână sau o ramură de floare îmi atinge brațul. Totul glisează într-un dans de gumă.
-Mă recunoașteți, doamna?
Aha, gândesc în confuzia generată de anestezie, aha, e îngerul meu blond! Ce firesc să-l descopăr lângă mine. Vra să zică … eu …eu … acum sunt…
-Eu sunt Camelia, Camelia Barbu!
Se învâltoresc gânduri nesigure, adormite pe jumătate. În stânga mea, pe grilajul de metal, vopsit alb, al patului, se arcuiesc două sprâncene peste luminile căprui ale ochilor, părul ca spicul copt… Și iarăși mălinul care-mi face semn cu toată coroana lui de flori… coroană de flori … coroană pentru …co-roa-nă?!
-E bună tensiunea, e bun pulsul, domnule doctor! Pacienta e bine!
De la capătul patului, privirea doctorului Stoica mă îmbrățișează și mă desparte de lumea mălinului. Din brațele mele, din tot trupul meu, din firele care mă leagă de aparate se încheagă podul pe care pășesc cu încredere nouă. La capătul lui, doi ochi care-mi zâmbesc încurajator, înțelegător, șăgalnic.
(13.04.2017 – Joia neagră din Săptămâna Patimilor)
Chirurgul vine la vizită, însoțit de învățatul – învățăcel – cel care la primul consult m-a primit cu căldură, ca pe o veche cunoștință … ar putea fi copilul meu…
-Așa cum v-am promis, vă fac externarea. Văd că vă simțiți bine, operația a decurs normal, ne vedem peste vreo două săptămâni, la control.
Pentru mine, joia neagră a devenit albă.
(14.04.2017 – Vinerea Mare – Piatra – Neamț)
Nu-mi vine să cred. Sunt acasă. Mălinul își leagănă crengile încărcate cu flori și lasă petale mărunțele și albe să plutească în aerul îmbălsămat. Am vopsit cu brațele înnegrite de la perfuzii și analize câteva ouă roșii. E vinerea mare. Mâine seară – Învierea. Și eu am înviat din copleșitoare spaime și temeri. Privesc mălinul și mi se pare că flutură prin crengi aripi argintii de înger. O pasăre cenușie se ridică în zbor alb de omăt. Ș i- odată cu ea – o străfulgerare de înțelegere îmi trece prin minte: uneori, ingerii își ascund aripile sub halate albe de medic. De-si-gur!!! Cum de nu mi-am dat seama mai devreme!? Abia acum înțeleg! Sunteți îngeri, nu oameni, nu-i așa domnule doctor???
Altfel cum ați putea să faceți atâtea minuni?
Mulțumiri doctorului Sergiu Stoica – MAGISTRUL,
doctorului rezident Ciobotaru Georgian – DISCIPOLUL,
doamnei manager pacienți Camelia Barbu
profa de verbe,
pentru conformitate prof. Cristea Maricica Monica
aprilie, 2017
Post-ul Cronica unei magii în săptămâna patimilor apare prima dată în Brain Institute, neurochirurgie.