Acum 5 ani, venea pe lume Victoria, o fetiță de 3,8 kg care aducea bucurie în familia care o aștepta cu inima deschisă. Însă bucuria de a fi mamă s-a transformat, pe rând, în deznadejde, apoi în luptă îndârjită și, în cele din urmă, în speranță. Vă invităm să parcurgeți povestea plină de emoție și curaj, expusă chiar de mama Victoriei.

 Povestea Victoriei, expusă de mama ei:

La 5 ore după ce am născut-o pe Victoria, i-au apărut niște pete pe față. Eu am aflat abia a doua zi, întrucât am născut prin cezariană. Medicul neonatolog a discutat cu soțul meu, i-a spus că fetița are un hemangiom și că nu este nimic grav. Ne-a pus în legătură cu un medic dermatolog care ne-a explicat că pata se va retrage singură. A urmat un consult la chirurgie, medicul ne-a spus că nu are sens să intervină. A treia zi, cât încă eram în spital, medicul neonatolog a insistat să ne consulte și un medic specializat în imagistică. I-au făcut o ecografie transfontanelară în urma căreia medicii au concluzionat că totul este bine.

Am plecat acasă, însă eram în continuare speriată. Simțeam că fetița mea nu este bine.

La opt zile, am plecat în București (eu am născut în Craiova) la un consult la Grigore Alexandrescu. Acolo am primit același răspuns: să nu ne facem probleme, că acest hemangiom se va retrage singur și că până la vârsta de 7-8 ani copilul nu va mai avea nimic pe față. Ne-am întors acasă, în Craiova, și am continuat să mă documentez. Eu tot nu eram liniștită. Din articol în articol, am ajuns la un material despre Sindromul Sturge-Weber și atunci m-am gândit că fetița mea ar putea suferi de această boală foarte rară. Am mers la medicul pediatru care o avea sub observație pe Victoria și ne-a recomandat să mergem la un alt consult în București. Astfel, la 2 luni ale Victoriei, am ajuns la Budimex. Medicul chirurg care a văzut-o pe Victoria a spus că nu e nimic grav și ne-a recomandat să facem încă o ecografie transfontanelară în urma căreia am primit același răspuns: fetița nu are nimic, nu se observă modificări ale țesutului. Nu ni s-a recomandat să ne vadă un neurolog. Prin urmare, am plecat acasă, fără răspunsuri și cu aceeași stare de îngrijorare. Nu mai știam încotro să mă orientez.

Diagnosticul:

La două luni și jumătate, Victoria a făcut pentru prima dată convulsii: au început cu un tremur al mâinii stângi și au continuat spre picioare; doar partea stângă a fost afectată. Scenariul de care îmi era frică putea deveni realitate:  fetița mea ar putea suferi de Sindromul Sturge-Weber. Am plecat cu Victoria la urgență la spitalul de la noi din oraș. De acolo, m-au trimis de urgență la București, la spitalul Victor Gomoiu. Spitalul era închis, întrucât era ajunul Crăciunului. Am ajuns astfel la „Bagdasar-Arseni”, unde i-au făcut un CT și i-au pus diagnosticul: Sindrom Sturge-Weber, o boala congenitală rară, de natură neurologică și dermatologică.

Înainte de primele convulsii, Victoria era un copil perfect normal: zâmbea, ne urmărea cu privirea și era foarte veselă. Singurele aspecte care mă îngrijorau erau pata de pe față și faptul că nu își mișca simetric mânuțele (mâna stângă o mișca mai greu și mai puțin decât cea dreaptă).

După primele convulsii, Victoria s-a transformat într-un bebeluș letargic, apatic, nu mai reacționa în niciun fel la stimuli. Nu mai țipa, nu mai urmărea cu privirea, era absentă. A făcut în spital un status epileptic care a durat o oră și jumătate și i-au prescris medicamente anticonvulsivante. Tratamentul își făcea efectul, convulsiile au dispărut, într-adevăr, însă fetița era „legumă”. Îmi aduc aminte că i-au recoltat analize și, mititica, nici nu a plâns, nu a schițat niciun gest, nu a avut nicio reacție la durere.

Plângeam pentru că îmi dădeam seama cât de afectat este copilul meu, din moment ce nu mai reacționează în niciun fel, nici măcar la înțepătura unui ac.

În februarie, mi-a zîmbit pentru prima dată de la declanșarea primelor convulsii, însă hemipareza pe partea stângă se accentuase. Între timp, am început să mă documentez mai mult despre Sindromul Sturge-Weber și să caut mai multe informații despre soluțiile și variantele de tratament. Am mers încă o dată la medicul pediatru, care ne-a spus că acest sindrom se manifestă prin convulsii necontrolate și că cei mai mulți dintre copiii care sunt diagnosticați cu această boală rămân letargici. Impactul acestei fraze nu vi-l pot descrie.

Eram terminată, însă, în același timp, nu puteam accepta starea de fapt; trebuia să fac ceva. Mă documentam, citeam tot ce prindeam despre acest sindrom și posibilele soluții. Am ajuns la un articol despre hemisferotomie. I-am povestit medicului neurolog al Victoriei despre această procedură. Mi-a spus că a citit în revistele de specialitate despre acest tip de intervenție, că în România nu se face și că oricum nu ne recomandă, pentru că, din punctul dumnealui de vedere, persoana operată rămâne afectată pe viață. În acel moment m-am descurajat și am simțit că Victoria nu mai are nicio șansă. Norocul a fost că soțul meu a continuat să se documenteze și mi-a redat speranța, m-a ajutat să lupt în continuare pentru fetița noastră.

Tratamentul cu anticonvulsivante pe care îl urma Victoria încă îi ținea sub control crizele, însă, printre efectele adverse, pe lângă letargie, am remarcat scăderea drastică a hemoglobinei. Din cauza aceasta, extremitățile erau foarte reci – îmi aduc aminte că la un moment dat chiar m-am apropiat de ea să vad dacă îi mai bate inimioara... L-am contactat pe medicul nostru de la Caracal, am repetat analizele, iar rezultatele ne-au confirmat îngrijorarea. Ni s-a recomandat să mergem iar în București, însă drumurile erau închise din cauza vremii. L-am sunat din nou pe medicul neurolog de la Bagdasar Arseni, care mi-a spus că nu este de competența lui să ne ajute, sa mergem la medicul pediatru. M-am dus la medicul pediatru și, la recomandarea sa, peste câteva zile, am ajuns iar în București la Gomoiu.

Acolo am găsit un medic pediatru excepțional – a convocat o echipă interdisciplinară de medici și toți au ajuns la concluzia că hemoglobina fetiței scădea din cauza anticonvulsivantului. Au început să îi scadă doza, hemoglobina a crescut, însă au reapărut convulsiile. De data aceasta se manifestau prin clipiri repetate ale ochilor. A urmat o perioadă lungă în care am stat înternate în spital, la Gomoiu, sub supravegherea atentă a medicilor. I-au făcut RMN, în urma căruia s-a putut observa clar că este afectată emisfera dreaptă a creierului. Tratamentul a fost ajustat și am reluat discuțiile cu medicul neurolog despre hemisferotomie, ca soluție viabilă pentru Victoria, întrucât convulsiile erau din ce în ce mai dese și mai intense, iar tratamentul cu anticonvulsivante nu mai dădea rezultate.

Am ajuns la Dr. Sergiu Stoica, au urmat multiple investigații și analize, iar concluzia dumnealui a fost că emisfera dreaptă a creierului este puternic afectată și că hemisferotomia este o soluție fezabilă în cazul Victoriei. Ne-a explicat în detaliu care sunt riscurile și beneficiile procedurii, în ce constă, care va fi starea fetiței post-operator, la ce evoluție să ne așteptăm – ne-a răspuns clar la absolut toate întrebările.

Având toate datele, am luat decizia de a o opera pe Victoria. Problema era că, între timp, convulsiile deveniseră de necontrolat, ajunsese la 6 anticonvulsivante pe zi și era, de asemenea, dependentă de dexametazonă. Starea ei era critică, făcea foarte multe crize pe zi, nu își mai putea mișca deloc mâna stângă și piciorul stâng, nu reacționa în niciun fel.

Operația

Întervenția a avut loc în mai 2012, când Victoria avea 7 luni. Dacă înainte de operație pierduse toate achizițiile, la aproximativ două săptămâni de la intervenție, fetița mea începuse deja să facă progrese: zâmbea, gângurea, făcea lucrurile normale pe care le face orice bebeluș sănătos. La puțin peste o lună după intervenție, am început și recuperarea medicală, am scăzut treptat tratamentul, ajungând, în termen de câteva luni, la două anticonvulsivante pe zi. Tranziția de la cele două anticonvulsivante/zi la renunțarea tratamentului am reușit să o facem în 3 ani, în tot acest interval păstrând o medicație minimă, sub doza aferentă greutății ei.

Acum doi ani, când Victoria avea 3 ani, am venit la control la Dr. Sergiu Stoica și totul a decurs foarte bine. Evoluția Victoriei a fost impresionantă; faptul că nu a mai făcut crize după intervenția chirurgicală a contat enorm în prognosticul ei. La primul EEG pe care l-am făcut după hemisferotomie, graficul generat arăta activitate în emisfera stângă, iar în emisfera dreaptă, cea pe care o deconectase, nu se înregistra deloc activitate cerebrală. Acum, la 5 ani de la intervenție, se înregistrează activitate în proporție de 70-80% și în emisfera dreaptă, ceea ce ne bucură nespus de mult.  Continuăm recuperarea – însemnând logopedie și dezvoltare cognitivă. Victoria nu mai are convulsii, merge singură, vorbește, se joacă și are preocupările oricărui alt copil normal de vârsta ei. Îi vom rămâne recunoscători toată viața domnului doctor Sergiu Stoica, este omul care ne-a salvat fetița, cel care ne-a oferit speranță atunci când eram în pragul disperării.

Nu este ușor pentru niciun părinte să primească vestea unui diagnostic atât de dur precum Sindromul Sturge-Weber. Trecând prin toată această experiență cu Victoria, luptându-ma să culeg informații corecte și complete, căutând cu îndârjire soluții pentru a-mi salva fetița, mi-am dat seama cât de mult îi poate ajuta pe alți părinți povestea noastră. E bine să știe că există soluții pentru Sindromul Sturge-Weber aici, în România, și că există oameni și profesioniști exceptionali care oferă o a doua șansă la viață.

Descrierea medicală a cazului, expusă de Dr. Sergiu Stoica, medic primar neurochirurgie

Despre Sindromul Sturge-Weber

Sindromul Sturge-Weber(SSW), denumit câteodată și angiomatoză encefalotrigeminală, este o boală congenitală rară, de natura neurologică și dermatologică. Apartine unui grup de afecțiuni denumit facomatoze, caracterizate prin boli ale sistemului nervos și ale pielii.

Manifestările neurologice sunt, de obicei, contralateral nevului și/sau generalizate. Aspectele neurologice principale sunt acelea comune tuturor anomaliilor cerebrale cu debut precoce: convulsii, retard în dezvoltare și semne neurologice de focar manifestate prin paralizie cerebrală în forma hemiplegiei spastice.

Debutul crizelor este brusc și copilul poate suferi un regres sever al dezvoltării după primul episod convulsivant, așa cum s-a întâmplat și în cazul Victoriei. După debutul convulsiilor, se poate detecta hemiplegie contralaterală angiomului, care se poate înrăutăți progresiv după fiecare criză. Convulsiile din Sindromul Sturge – Weber răspund greu la tratament antiepileptic, există frecvent status epilepticus (episoade convulsivante cu durată mai lungă de 30 de minute), în asemenea cazuri grave înregistrându-se deteriorare mentală progresivă.

Indicația operatorie, în general, este foarte greu de pus. Sunt necesare investigații amănunțite și avizul unui medic neurolog specializat foarte bun. În cazul Victoriei, decizia intervenției chirurgicale a fost luată de către mamă, împreună cu o echipă multidisciplinară de medici (neurolog, neurochirurg și anestezist), după ce s-au efectuat toate analizele și investigațiile recomandate. Fetița nu mai răspundea la tratamentul cu anticonvulsivante, iar starea ei se deteriora într-un ritm alert.

Despre hemisferotomie

Trebuie precizat încă de la început: hemisferotomia este o operație foarte agresivă pentru că o jumătate de creier este deconectată nu doar de cealaltă jumătate de creier, ci de toate circuitele, o scoți complet din joc. În trecut, operațiile de acest tip presupuneau eliminarea unei jumătăți de creier (hemisferectomii) – la RMN se observa cum a rămas în cavitatea craniană jumătate de creier și restul lichid. În schimb, hemisferotomia presupune deconectarea emisferei afectate, făra a o elimina din cavitatea craniană. Arterele, vasele de sînge râmân acolo, însă nu mai sunt conectate cu nimic. Există două motive principale pentru care este indicat să nu se elimine emisfera deconectată (apăreau două complicații ca urmare a eliminării unei părți din creier):  

1. Faptul că jumătate din cavitatea craniană rămânea goală / doar cu lichid, determina migrarea emisferei sănătoase și, implicit, distorsionarea circuitelor;
2. Pentru că foarte multe vase de sânge (artere și vene) erau oprite, se observau micro-sângerări care afectau emisfera sănătoasă.

În concecință, etapa următoare de tratament a fost deconectarea celor două emisfere (fără a mai elimina din cavitatea craniană emisfera afectată) și, cu timpul, cu ajutorul chirurgiei minim-onvazive, s-a ajuns la deconectare închisă: emisfera afectată se deconectează printr-o incizie foarte mică, de aproximativ doi centimetri.

În general, cazurile acestea sunt rare și este foarte dificil de pus indicația operatorie. Ai nevoie de un neurolog foarte bun. Altfel, există riscul ca pacientul să primească din partea neurologului indicație pentru hemisferotomie și, de fapt, el are nevoie de calozotomie.

Operațiile de hemisfrotomie se efectuează la copiii care au vârsta până într-un an.

Victoria avea boala Sturge-Weber, ceea ce înseamna că una dintre cele două emisfere era transformată: toată scoarța era angiomatoasă, era un mare angiom. Acest lucru, din punctul de vedere al indicației operatorii, se încadra la cazurile clare; era o indicație simplă. Cu toate acestea, pentru că la noi în țară nu există protocoale pentru această boală rară, neurologii au fost reținuți; nu au trimis pacientul la operație și nu i-au prezentat mamei fetiței această opțiune de tratament. Vreau să subliniez că în astfel de cazuri este extrem de importantă prezența unui epileptolog care să lucreze în echipă cu medicul neurochirurg.

Mama Victoriei a continuat să se documenteze și a ajuns la noi; alături de colegii mei, am făcut toate investigațiile necesare pentru a putea fundamenta indicația operatorie pe date clare.

Intervenția a decurs fără probleme. Postoperator, pacienta a avut o evoluție favorabilă. Acum, la 5 ani de la intervenție, Victoria nu mai are nicio convulsie, continuă recuperarea psiho-motorie și înregistrează progrese. Merge, vorbește și are preocupări normale pentru vârsta ei.

Cum cazuri disperate sunt rezolvate de medici profesionisti, minuni există. Trebuie numai să crezi în ele.

Post-ul Victoria, fetița de 5 ani care a învins o boală cruntă: Sindromul Sturge-Weber apare prima dată în Brain Institute, neurochirurgie.

Dr. Alin Chirteș este, de peste 5 ani, medic specialist neurochirurg în cadrul Spitalului Universitar de Urgență Militar Central din București. S-a alăturat recent echipei BRAIN Institute, unde formează, alături de dr. Tiberiu Maior, echipa dedicată chirurgiei spinale.

L-am invitat pe dr. Chirteș să ne împărtățească viziunea dumnealui despre neurochirurgia modernă, despre relația medic-pacient, dar și despre viitorul neurochirurgiei, în interviul de mai jos:

Cum v-ați hotărât să urmați o carieră în medicină și ce v-a determinat să vă orientați către neurochirurgie?

Hotărârea de a urma medicina a venit treptat pe perioada liceului , am fost influenţat de fratele meu mai mare care era student la medicină şi de unchiul meu, medic de profesie.

Orientarea spre Neurochirurgie trebuie să recunosc că a fost un joc al sorţii (joc fericit, de altfel). În momentul alegerii specialităţii nu ştiam prea multe despre neurochirurgie, iar descoperirea specialităţii a fost plină de satisafactii.

Ce vă motivează cel mai mult în activitatea pe care o desfășurați?

Pot să spun că sunt un om norocos, întrucât vin cu drag la spital în fiecare zi. Îmi place ceea ce fac, iar motivaţia principală rezidă în binele pe care îl pot face pacienţilor.

Cum decurge o zi de lucru în cadrul Brain Institute?

Colaborez de aproximativ 4 luni cu Brain Institute și am descoperit aici o mentalitate nouă, o abordare modernă asupra actului medical şi o echipă care te motivează. În BRAIN Institute este un mediu fertil pentru dezvoltarea ca profesionist (pentru medicii tineri și studenți este o oportunitate locală de care, de exemplu, medicii din generația mea nu au avut ocazia să beneficieze), dar și  un mediu extraordinar pentru specialiștii experimentați, având aici absolut toată infrastructura pentru a practica neurochirurgie modernă la cel mai înalt nivel. 

Prin prisma specialității pe care ați ales-o, interacționați des cu pacienți care sunt diagnosticați cu afecțiuni ce le afectează calitatea vieții. Care sunt principiile după care vă ghidați în relația cu pacienții dumneavoastră?

Interacţiunea cu omul bolnav este una din provocările primare ale medicului, însă consider că este important să știi cum să construiești punți de legătură cu pacientul, să îi fii alături cu sinceritate și empatie, oferindu-i clar toate informațiile de care are nevoie. Nu există nicio întrebare deplasată, este bine ca pacientul să cunoască toate detaliile planului de tratament și, astfel, să fie partener în procesul de vindecare.

Impactul pe care un medic chirurg îl are asupra unui pacient poate fi decisiv pentru viitorul acestuia, chiar pentru viața acestuia. Cum gestionați această responsabilitate la nivel intern?

Presiunea internă şi responsabilitatea faţă de pacient sunt uriaşe, într-adevăr. Însă această responsabiltate este o constantă în viaţa de medic, în general, şi în cea de chirurg, în mod particular. Cred că ceea ce mă ajută cel mai mult este documentarea în profunzime a fiecărui caz, trasarea unei hărţi mentale a fiecărei etape de tratament, având constant în minte scopul final: binele pacientului.

Există studii care demonstrează că procesul de vindecare prin care trece un pacient este influențat si de modul în care îi sunt îngrijite sentimentele pacientului. Ce părere aveți?

Lupta pe care o duce pacientul cu boala, lupta în care medicii îi sunt alături, se duce pe multe planuri, iar grija faţă de sentimentele omului bolnav este extrem de importantă. Fără să exagerez, psihicul poate răsturna, de multe ori, realităţi bătute în cuie. Nu suntem tehniceni în faţa unei maşinării stricate, suntem oameni faţă în faţă cu alţi oameni.

Ce părere aveți despre colaborarea cu alți medici pentru gestionarea cu succes a unui caz?

Am avut ocazia de a practica medicina în mai multe spitale din ţară şi din străinătate şi pot spune că una din principalele lecţii învăţate este importanța echipei. Cele mai mari performanţe medicale la care am fost martor au avut loc în cadrul echipelor complexe, formate din mai mulţi medici de diferite specialităţi. Nu am ezitat niciodată să apelez la ajutorul unui coleg; în profesia noastră orgoliile nu ar trebui să aibă loc, având în vedere că binele pacientului este un scop în sine pentru noi.

Medicina a înregistrat progrese semnificative în ultimii ani, iar tehnologia are un rol din ce în ce mai puternic în gestionarea cu succes a unor patologii considerate incurabile până nu demult. Cum se reflectă acest lucru în activitatea pe care o defășurați?

Într-adevăr, medicina creşte odată cu tehnologia, iar în cazul neurochirurgiei cred că impactul revoluției tehnologice este cel mai vizibil. Neurochirurgia modernă nu ar fi posibilă fără utilizarea celor mai noi tehnologii, aspect care îi impune chirurgului o anumită rigoare în formarea periodică și, totodată, se traduce în beneficii clare pentru pacienți.

Dacă ar fi să facem un exercițiu de imaginație, care credeți că este următoarea revoluție care va marca medicina, în general, și specialitatea dumneavoastră, în mod particular?

Cred şi sper că următoarea revoluţie va fi în oncologie, în câteva decenii chirurgia oncologică va dispărea. În acest moment însă, încă mai luptăm „la baionetă” cu bisturiul împotriva cancerului.

Post-ul Dr. Alin Chirteș, medic specialist neurochirurg: „Nu suntem tehnicieni în faţa unei maşinării stricate, suntem oameni, faţă în faţă cu alţi oameni.” apare prima dată în Brain Institute, neurochirurgie.

Dr. Anca Vișan face parte din valul de medici tineri care își fac meseria cu pasiune și care promit să ducă medicina din România la următorul nivel. Este printre primii medici anesteziști din România care fac anestezie pentru awake brain surgery sau chirurgie trează și, în echipă cu doctorul Sergiu Stoica, a contribuit la rezolvarea unor cazuri medicale complexe, considerate inoperabile în România până la momentul respectiv.

Spune că cea mai mare bucurie a ei este să vadă că pacienții ei se fac bine și pleacă acasă pe picioare și cu o stare de sănătate integră.

În interviul de mai jos, ne vorbește despre cum a ales cariera în medicină, despe relația sa cu pacienții ei, despre fascinanta Awake Brain Surgery și despre dărâmarea unor ziduri aparent de neclintit, totul, în lupta continuă pentru viață.

1. Cum v-ați hotărât să deveniți medic? Cum ați ales specialitatea ATI și de ce v-ați orientat către neuro-anestezie?

Nu aș putea numi un moment anume în care m-am hotârât să devin medic, mai degrabă aș spune că de când mă știu am avut o atracție către acest domeniu. Nu mi-am dorit nicio secundă în viața mea să fiu altceva.

De pe la 3-4 ani când am început să înțeleg ce însemană o meserie, eu am spus că îmi doresc să fiu medic, iar acest lucru nu s-a schimbat până am intrat la facultate. Îmi aduc aminte că, atunci când a venit momentul să dau admitere și am fost întrebată dacă sunt sigură că asta vreau, am răspuns afirmativ fără să am nici măcar cel mai mic dubiu. Am intrat din prima și am studiat cu drag în toți anii.

La ATI am ajuns dintr-o întâmplare. În momentul în care eu am terminat facultatea, nu era ca acum, să dai imediat examenul de rezidențiat – trebuia să facem un an de stagiu. La o săptămână după ce am dat noi licența s-a hotărât însă că se va susține examen de rezidențiat în acel an. M-am decis să susțin examenul și l-am luat.  Inițial eu voiam să mă orientez către cardiologie (lucrarea mea de diplomă a fost în cardiologie), dar exact în fața mea s-a ocupat ultimul loc. Astfel, în momentul în care a trebuit să-mi aleg specialitatea, am rugat comisia să mă aștepte puțin, am sunat-o pe nașa mea care este medic ginecolog, ea mi-a spus să aleg ATI, așa că am ales ATI fără să știu, în acel moment, ce înseamnă ATI. Deci în momentul în care am intrat în ATI, nu știam precis în ce mă bag. În momentul în care am început însă, m-a cucerit iremediabil.

Trecerea către neuro-anestezie a fost, de asemenea, presărată cu o doză considerabilă de imprevizibil. În perioada rezidențiatului, nu am făcut anestezie în neurochirurgie; am făcut anestezie și terapie intensivă generală, pe chirurgie generală, pediatrie, orice altceva în afară de neurochirurgie și cardiovascular. În momentul în care am terminat rezidențiatul, trebuia să mă angajez undeva, iar în România acest lucru nu este foarte ușor din postura de tânăr medic specialist. Mi-am depus CV-ul în mai multe părți, am avut norocul să fiu acceptată la Spitalul Euroclinic – Profesorul Brătilă mi-a acordat încrederea lui, i-a plăcut probabil de mine la interviu. După o lună de la angajarea mea, am avut norocul de a-l cunoaște pe Dr. Sergiu Stoica și de a începe un proiect de neurochirurgie care mi s-a parut inedit, interesant, deosebit. Prima operație pe care a avut-o cu mine a fost o tumoră cerebrală foarte complexă; o operație foarte greu de efectuat atât din punct de vedere chirurgical, cât și din punctul de vedere al riscurilor intra și post operatorii care mă priveau în mod direct, evident. Din fericire, totul a decurs foarte bine atunci. Am început să facem operaţii de neurochirurgie majoră care nu se făceau până atunci, sau nu se făceau cu rezultatele pe care le are doctorul Sergiu Stoica. Practic am început să operăm pacienţi cu patologie neurochirurgicală care până la acel moment erau trimişi în străinătate cu formularele E112, deoarece afecţiunile respective erau considerate de nerezolvat în România, fie din cauza lipsei echipamentelor, fie din cauza lipsei pregătirii. Doctorul Sergiu Stoica mi-a propus să încercăm să rezolvăm aceste patologii, împreună, tocmai pentru a le acorda pacienţilor o şansă de a cheltui mai puţin prin faptul că nu mai merg în străinătate şi de a scăpa de stresul pe care îl ai inevitabil când pleci să te operezi în altă ţară.

În privința dezvoltării mele în acest domeniu, am citit cam tot ce era de citit despre anestezia în neurochirurgie, am fost autodidactă. Îmi fac meseria cu dragoste, implicare și cu foarte multă atenție la detalii. Cred că este extrem de important să fii foarte atent la detalii și să fii foarte atent la pacientul tău, pentru că pacienții vin să se opereze pentru probleme neurochirurgicale, însă ei prezintă o complexitate fizio-patologică mult mai mare decât partea ce ține strict de intervenția propriu-zisă.

Eu trebuie să fiu foarte atentă la fiecare aspect al vieții și sănătății pacientului pentru ca tot actul operator să decurgă fără incidente majore; pentru mine este foarte important să reușim să identificăm eventualele viitoare probleme care ar putea să apară, să reușim să prevenim orice complicație, orice incident legat de bolile asociate pacienților, pentru că este mult mai important să previi decât să combați, odată apărută o complicație. Asta înseamnă un consult preanestezic amănunțit, analize de sânge, analize paraclinice și orice alte examinări conexe, astfel încât la sfârșit să putem trage o linie și să avem niște date relevante, niște diagnostice clare, respectiv un plan de tratament preoperator care să optimizeze starea de sănătate a pacientului (care este, de multe ori, dezechilibrat din punct de vedere cardiovascular, renal, pulmonar etc.) până la momentul 0 al operației, iar pacientul să intre în sală cu niște resurse optimizate. Urmează partea de internare, de anestezie propriu-zisă, în care, de asemenea, rolul nostru este să afectăm cât mai puțin aceste funcțiuni deja alterate, încercăm să scoatem pacientul din sală într-un mod optim atât din punctul de vedere al bolilor de care suferă, cât și din punctul de vedere al eventualelor complicații ce pot fi legate de intervenția chirurgicală propriu-zisă. După aceea, urmează partea de îngrijire postoperatorie, când pacientul este foarte sensibil, fragil, iar rolul nostru este să îl urmărim îndeaproape pentru a parcurge cu bine perioada imediat de după intervenție, să ajungem la momentul în care îl putem externa. De multe ori, am grijă de pacienții mei și după ce au ajuns acasă.

Pe scurt, rolul meu este să-i ofer chirurgului condiții optime pentru a-și face operația și pacientului siguranța că va ieși din operație și din spital intact morfo-funcțional.

2. În ce constă activitatea dumneavoastră în cadrul Brain Institute? De ce ați ales Brain Institute și nu alt spital?

După 5 ani petrecuți într-un alt spital, am considerat că trebuie să ne extindem, să putem oferi pacienților noștri niște servicii care să fie integrate într-un spital unde să avem un spațiu mai generos, dedicat neurochirurgiei, unde să putem face într-un singur loc toate analizele și investigațiile de care avem nevoie.

Pe de-o parte, creșterea fluxului de pacienți ne cerea un spațiu mai generos și, pe de altă parte, aveam nevoie de un flux de investigații mai fluid care să ne ajute să desfășurăm actul chirurgical și medical fără întreruperi; acest lucru presupunea o întreagă infrastructură asociată neurochirurgiei, disponibilă într-un singur loc. Toate aceste elemente și-au găsit răspunsul aici, în cadrul Brain Institute. Faptul că avem și secția, și terapia intensivă care se ocupă strict de partea neurochirurgicală, cu mici alte lucruri conexe și faptul că avem posibilitatea de a realiza toate investigațiile aici (inclusiv RMN intraoperator) și că avem în spital o echipă de specialiști în chirurgia cardiovasculară este extrem de important.  Toate aceste lucruri ne ajută să ne desfășurăm activitatea în condiții de siguranță maximă și, bineințeles, ne ajută să ne dezvoltăm în continuare. 

3. Cum arată o zi obișnuită în cadrul Brain Institute?

Vin la spital foarte de dimineață, la 7 – 7:30 sunt aici. Primul lucru pe care il fac, după ce îmi beau cafeaua, este să efectuez vizita în terapie intensivă și să evaluez starea de sănătate a pacienților operați, după care merg pe secție și văd fiecare pacient în parte: identificăm problemele nou apărute, vedem ce tratament trebuie aplicat în ziua respectivă, ce investigații suplimentare trebuie efectuate și stabilim planul de tratament. După vizită, merg în sală, urmează operațiile planificate pentru ziua respectivă: mă ocup de îngrijirea intraoperatorie a pacientului și apoi notez în fișa de observație toate detaliile legate de evoluția pacientului și planul de îngrijire și tratament pentru ziua respectivă. După operații, încep consultațiile: văd pacienți pentru evaluarea preoperatorie și consultul preanestezic. Între timp, mai apar urgențe ale pacienților internați – copii și adulți – sau ale pacienților de acasă. 

4. Cum vă pregătiți pentru fiecare caz înainte de a intra în sala de operație? 

Fiecare operație are un algoritm standardizat. Pentru fiecare tip de intervenție, pentru fiecare secție și pentru sala de operație există niște protocoale clare pe care le urmăm, care sunt cunoscute de tot personalul care se ocupă de pacienți. Aceste protocoale de funcționare (care acoperă tot parcursul pacientului, de la intrarea în spital, pregătirea pentru intervenție, operația propriu-zisă, analize, RMN, șederea în terapie intensivă și până la externare) au un rol extrem de important în fluidizarea activității și în derularea intervențiilor în condiții de maximă siguranță. Protocoalele se referă atât la manipularea propriu-zisă a bolnavului, cât și la planul de investigații și la planul de tratament, de anestezie și de îngrijire. Totul este foarte clar, astfel încât surprizele nu prea pot apărea.

Din perspectivă personală, mărturisesc că există intervenții înaintea cărora mă trezesc noaptea; mi se întâmplă asta mai ales înaintea intervențiilor la copii foarte mici. Acolo cred că intervine factorul emoțional. La copilul foarte mic, cu patologie tumorală, factorul emoțional este semnificativ.

5. Care este relația dumneavoastră cu medicii chirurgi?

Eu cred că avem o relație de prietenie din punct de vedere social, iar din punct de vedere profesional, o relație complementară. Este foarte important ca anestezistul și chirurgul să fie ca yin și yang. Exact asta cred că este descrierea cea mai bună, pentru că noi nu suntem într-o competiție, cum se întâmplă, de multe ori, în alte locuri. Anestezistul trebuie să îl ajute pe chirurg și trebuie să-i creeze acestuia condițiile optime, astfel încât activitatea chirurhicală să se defășoare fără nicun fel de impediment. Noi trebuie să luam de pe capul chirurgului toate celelalte lucruri  legate de sănătatea pacientului, așa încât el să se poată concentra strict la problema chirurgicală, restul lucrurilor revenind în sarcina anestezistului. Este foarte important pentru chirurg să fie degrevat de alt balast care l-ar încurca să se concentreze doar pe patologia chirurgicală și pe tehnică.

Este important să discutăm deschis despre planul de tratament: ei îmi comunică toate detaliile intervenției chirurgicale, pentru a ști cu ce și cum îi pot ajuta. De asemenea, consider că este important ca eu să le comunic lor care sunt principalele temeri legate de alte aspecte ale sănătății pacienților ce pot fi cauzatoare de probleme. Per ansamblu, o comunicare eficientă între chirurg și medicul anestezist joacă un rol esențial în derularea activității medicale în condiții optime.

6. Care considerați că este esența relației medic-pacient? Care sunt principiile după care vă ghidați în relația cu pacienții dumneavoastră? Ce părere aveți de rolul empatiei în medicină? 

Fiecare pacient este unic și trebuie tratat cu maximă atenție la fiecare detaliu al stării sale de sănătate. Cred că este important, în primul rând, să fim umani. Legătura din punct de vedere uman cu pacientul este esențială și stă la baza întregii relaționări cu acesta, atât pe perioada internării, cât și după externare. Întotdeauna mă gândesc că au niște probleme pe care le-am putea avea și noi sau în familia noastră și îi tratez ca și cum ar fi parte din familia mea și ca și cum am fi foarte apropiați de ei. Iar acest lucru cred că este benefic din punct de vedere psihologic pentru pacienți și cred că îi ajută și în perioada de recuperare să vadă că există o apropiere între echipa medicală și ei, nu doar că sunt tratați ca niște bolnavi oarecare. Pun suflet în relația cu fiecare pacient și aș vrea ca ei să știe acest lucru. Iar dacă apropierea noastră față de ei îi ajută în procesul de vindecare, este cea mai mare recompensă. Ca o mică paranteză, de multe ori mă sună pacienți care au probleme dintr-un cu totul alt registru față de intervenția realizată de noi. Și fac asta tocmai pentru că au încredere în noi, pentru că am creat această legătură emoțională cu ei. Lor le face bine să simtă că empatizăm cu ei. 

7. Ce înseamnă neuro-anestezie modernă? Ce beneficii aduce pacienților? 

Eu practic neuro-anestezia modernă încă din 2008, știind că sunt niște beneficii indiscutabile ale acestui tip de neuro-anestezie. În primul rând, neuro-anestezia modernă permite ca pacientul să se trezească la sfârșitul intervenției chirurgicale fără a avea o sedare reziduală semnificativă; acest lucru ne ajută să facem rapid diferența între un pacient care are o suferință neurologică consecutivă intervenției chirurgicale și un pacient care are doar o sedare reziduală prelungită. De exemplu, dacă pacientul prezintă o leziune neurologică imediat după intervenție, medicilor le este dificil spre aproape imposibil să identifice acea leziune care, de altfel ar trebui redresată rapid, în cazul în care pacientul este încă adormit. Deci este foarte important ca setarea anesteziei să se facă în așa fel încât la sfârșitul operației, după doar câteva minute, pacientul să se trezească și să fie integru neurologic, pentru a ne permite nouă evaluarea neurologică: să știm că acest pacient este bine sau că avem de-a face cu o leziune neurologică sau că avem nevoie rapid de un RMN.

8. Sunteți printre puținii specialiști din România care realizează proceduri speciale de tipul Awake Brain Surgery. Ne puteți povesti mai multe despre această tehnică?

Awake Brain Surgery, adică trezirea pacientului în timpul operației, este posibilă tot datorită neuro-anesteziei moderne. În România se practică în foarte puține unități medicale, însă în străinătate este o tehnică binecunoscută care permite excizarea unor tumori de scoarță cerebrală care se dezvoltă în zone elocvente din punct de vedere funcțional: există tumori care se dezvoltă în centrii neurologici elocvenți care au funcții principale, semnificative, cum sunt vorbitul sau mișcarea fină. De asemenea, sunt tumori a căror structură este foarte asemenătoare cu structura normală a creierului și la un microscop simplu nu se poate face o distincție extrem de clară între zona unde se termină tumora și zona unde începe țesutul sănătos, acestea dezvoltându-se, repet, în zone care pot fi elocvente din punct de vedere neurologic. În aceste cazuri, chirurgii solicită anestezie Awake: trezim pacientul în timpul operației și îl rugăm să execute diverse acțiuni: fie să vorbească, fie să repete, fie să recunoască anumite lucruri, să efectueze calcule complexe, să se miște; în acest timp, chirurgul acccesează o zonă care este elocventă din punct de vedere funcțional și putem vedea cu precizie punctul de demarcație în care se termină tumora și unde începe țesutul neuronal normal, care, dacă ar fi excizat, ar aduce o leziune neurologică ireversibilă. Nu am putea face asta dacă nu am avea anestezicele moderne care să poată fi manipulete așa încât pacientul să poată trece facil și fără efecte adverse de la starea de veghe la starea de adormire, totul în decurs de câteva minute, iar trezirea să fie eficientă: adică să nu avem un pacient semi-adormit care să nu poată să răspundă; pacientul trebuie să fie perfect conștient, să nu îl doară nimic,  să nu simtă discomfort, să aibă o stare de bine, să nu fie anxios, să nu tușească, să respire corect, să își mențină stabilitatea cardio-vasculară.

Trezirea pacientului în timpul operației, fără a simți niciun fel de discomfort, este posibilă pentru că există mai multe tipuri ale anesteziei: există hipnoza, care se ocupă de somn, există analgezia, care se ocupă de durere, există relaxarea musculară. Anestezistul trebuie să fie capabil să gestioneze separat aceste componente ale anesteziei. Și poți să faci analgezie fără să faci hipnoză. Anestezia modernă reușește să disocieze aceste aspecte. De exemplu, anestezia cu gaz care se dă în multe cazuri amestecă toate aceste componente și nu poți gestiona foarte bine o anestezie cu gaz. Noi, folosind o anestezie intravenoasă putem gestiona foarte clar hipnoza, analgezia și putem fluctua gradul de analgezie și hipnoză pe care îl folosim. În neuro-anestezie, folosim mai puțin relaxantele musculare pentru că nu ne trebuie. Și ar fi și amnezia, a patra componentă a anesteziei generale, de care, de asemenea, nu avem nevoie.

Este important ca pacienții să știe că anestezia modernă permite efectuarea Awake Brain Surgery fără a fi riscuri semnificative pentru viața lor, pentru starea lor de sănătate. Acest tip de anestezie este indicat tocmai pentru a ușura rezecția chirurgicală a acestor tumori complexe.  Altfel, cu o anestezie generală clasică, ar putea exista riscul fie să se excizeze prea mult și să se intre prea mult în zona sănătoasă și atunci pacientul să rămână cu dificultăți de vorbire, de mișcare, de calcul, fie, dimpotrivă, din frica de a nu apărea aceste deficite, chirurgul să se oprească prea devreme și să rămână o zonă tumorală pe loc, existând un risc crescut de recidivă.

Pacienții trebuie să știe că la momentul de față putem optimiza la maxim intervenția chirurgicală, chiar dacă aceste tumori cresc în niște zone despre care li se spune în alte părți că „dacă scot asta, te las paralizat” sau „dacă scot asta, nu mai poți vorbi”. La momentul de față, noi suntem capabili să facem intervenția cu un  risc mult mai redus de a handicapa pacientul. Iar un rol semnificativ în succesul intervenției este acest tip de anestezie și noi avem experiență în a o face corect: să ajutăm chirurgul să-și deruleze actul chirurgical în condiții optime și, totodată, să ajutăm pacientul să nu aibă de suferit, nici din punct de vedere emoțional (realizând o bună anxioliză, pacientul nu este alert sau terifiat de experiență, ci se simte bine), nici din punct de vedere fizic. Atunci când trezim pacientul în timpul operației, îl ajutăm să aibă o stare bună atât prin medicație, cât și prin simpla noastră prezență: îi vorbim, îl ținem de mână, îl asigurăm că totul este în regulă. Sigur că și acest factor psiho-emoțional contează foarte mult pentru pacient și îi creează o stare de bine, așa încât poate colabora cu succes și fără niciun fel de incident. Este însă foarte important să informăm pacientul încă de la consultul preanestezic și să-i explicăm în detaliu toată intervenția și că ne bazăm și pe colaborarea cu el, asigurîndu-l, în același timp, că nu va avea nicio traumă psihică sau fizică legat de acest aspect. Gradăm analgezia și gradul de anxioliză în funcție de necesitățile fiecărui pacient în parte. 

9. Care considerați că este cea mai mare provocare cu care vă confruntați în meseria pe care o practicați? 

Am avut pacienți cu cazuri extrem de dificile pe care am reușit să-i salvez. Cred că asta este una dintre cele mai mari provocări: să reușești să salvezi un pacient atunci când, aparent, nu mai are nicio șansă. Faptul că aceste persoane vin acum și îmi mulțumesc și îmi spun că dacă nu eram, cu siguranță ar fi murit…îmi oferă un sentiment pe care nu îl pot verbaliza. După luni de zile de luptă și terapie intensvă grea, am reușit, cu aceste persoane, ca la momentul de față să fie sănătoase și normale, ceea ce ce reprezintă o mare satisfacție pentru mine. 

10. Cât de importante considerați că sunt studiul permanent și adaptarea practicii la ultimele descoperiri in domeniu? 

Foarte importante pentru că permanent apar modificări, descoperiri care ne pot optimiza abordarea față de o anumită patologie a pacientului. E important să vedem ce fac și alți medici din afara țării, dacă au mai descoperit niște lucruri care ar putea să ne ajute. Merg periodic la Congrese și aplic în activitatea mea de aici tot ce văd acolo. Suntem la curent cu toate noutățile de la nivel internațional. 

11. Trei principii după care vă ghidați activitatea:

Umanitatea îmi guvernează activitatea. Este cel mai important aspect în meseria mea. Nu banii, nu faima, nu orgoliul. Aceste aspecte nu mă interesează deloc. Mă interesează să pot să ajut oamenii. Și nu numai eu sunt așa, ci și colegii mei gândesc la fel și cred că asta este ceea ce ne ține uniți ca echipă. Acesta cred că este principiul fundamental, alături de acela de a nu face rău. 

12. În ultimii ani, medicina a înregistrat progrese fantastice susținute de tehnologie. Care considerați că este inovația cu impact semnificativ asupra neuro-anesteziei?

Tehnologia pe care o folosesc în acest moment a reprezentat o inovație majoră în domeniu și a revoluționat practic modul în care se practică anestezia, având beneficii majore pentru apcienți. Anestezia mea se bazează pe anestezia intra-venoasă de tip Total Controlled Infusion care este ghidată, urmărită cu ajutorul Bispectral Index. Dacă însă apare ceva care să ne arate că este superior tehnicii pe care o folosim noi în acest moment, sigur că suntem deschiși. 

13. Creierul uman este cel mai complex organ și, probabil, cea mai complexă structură existentă în momentul de față în univers. Este ceva care vă intrigă la modul în care este construit creierul uman? 

Creierul uman este un mister pentru marii cercetători și pentru marii oameni de știință. Este o discuție foarte largă și da, suntem departe de a spune că știm fiecare structură, suntem foarte departe de a descifra tainele creierului și sunt convinsă că este mult mai mult decât ne imaginăm noi. Partea ce ține de conștiință nu cred că este neapărat un rezultat al unei interacțiuni chimice ale unor substanțe din niște celule, cred că totul este mult mai complex. Cu siguranță însă creierul este o enigmă și nu știu dacă în următoarea sută de ani se va descoperi cum funcționează și în ce mod este el baza structurală, anatomică, a conștiinței noastre. 

14. Ne puteți împărtăți viziunea dumneavoastă în ceea ce privește viitorul neuro-anesteziei? 

Ca în orice domeniu, ca în orice ramură medicală, viitorul este spre a se inova în materie de tehnici, substanțe și metode care să interfere cât mai puțin și cât mai scurt cu pacientul, reușind o manevrabilitate și o disociere mai bună a fiecărui paramatru al anesteziei  – să putem controla și mai bine toate aceste componente, să punctăm exact la ce cote dorim, să putem face operații cu un pacient cât mai puțin afectat de anestezic. Lucrul acesta se întâmplă acum, față de cum se desfășurau lucrurile în trecut, dar, bineînțeles, există loc de îmbunătățiri în continuare. 

15. Dacă ar fi să facem un exercițiu de imaginație, de unde credeți că va veni următoarea revoluție în neuro-anestezie?

Revoluția în anestezie a fost marcată de momentul în care s-a trecut de la anestezia cu gaz la cea cu administrare intravenoasă. Aceea a fost, într-adevăr, o descoperire marcantă. Nu știu ce s-ar putea descoperi; cred că direcția este înspre disocierea din ce în ce mai precisă, mai fină a fiecărui anestezic în parte și controlul din ce în ce mai riguros al fiecărui parametru.   

17. V-ați gândit să plecați în străinătate?

Inițial, mă gândeam să plec din țară pentru că atunci când am terminat rezidențiatul nu aveam niciun fel de perspectivă de a mă angaja. Acest lucru era considerat un obiectiv greu de atins pentru orice tânăr rezident în România. Sunt foarte mulți tineri foarte buni, dar, în același timp, dezorientați și, în acest context, mulți aleg să plece afară.

În momentul de față sunt căutată de centre din Anglia și Franța care mă invită să mă angajez acolo. Sigur că mi-am pus problema, dar mie și familiei mele ne place să trăim în locul în care ne-am născut pentru că așa simțim și nu consider că în altă parte umblă câinii cu covrigi în coadă. Vreau să fac ceva pentru români. Dacă pot să le aduc un bine cât de mic pacienților români, sunt foarte mulțumită. Deci nu aș mai pleca decât dacă aș fi constrânsă. Dar nu aș face asta cu plăcere. Prefer să rămân aici și să fac ceea ce știu aici, în condițiile în care avem o echipă minunată și infrastructura  necesară pentru a ne practica meseria la cele mai înalte standarde.

18. Ce vă ajută să vă deconectați, să vă relaxați?

Muzica. Este foarte important să avem muzică și în sala de operație. Muzica ne dă o stare de bine, ne ajută să ne concentrăm, să ne relaxăm și să lucrăm frumos. Nu putem face operații fără muzică. În afara spitalului, mă relaxez în grădina mea – îmi place foarte mult grădinăritul, dar și amenajând casa și lucrând la tot felul de obiecte DIY – îmi place să le confecționez, să le vopsesc – mă ajută să mă deconectez.

Post-ul Dr. Anca Vișan, medic primar ATI: „Întotdeauna mă gândesc că pacienții au niște probleme pe care le-am putea avea și noi și îi tratez ca și cum ar fi parte din familia mea.” apare prima dată în Brain Institute, neurochirurgie.

Doamna Cristea a primit diagnosticul de adenom hipofizar la sfârșitul lunii februarie a acestui an. O lună mai târziu, în data de 10 aprilie, urma să fie operată de dr. Sergiu Stoica, medic primar neurochirurg, asistat de dr. Ciobotaru Georgian, medic rezident neurochirurg. Mai jos, redăm povestea celor patru zile petrecute în cadrul BRAIN Institute, expusă chiar de doamna Cristea:

(28.02.2017  ora  18,30 – Cabinetul  domnului  doctor  Sergiu Stoica – Brain Institute)

Port  un  munte  de frică  în  spate. Foarte  greu  îmi  stăpânesc  tremurul  mâinilor.  Degeaba  mă  sfădesc … așa  m-a  făcut  mama: fricoasă. În fața  mea – ei,  ”magicienii” – calmi,  surâzători,  amabili.

-Aveți  încredere,  nu-i  chiar  așa  de  dificil.  Putem  s-o  facem!- spune  șeful  cel  mare.

Între  ochii mei,  pândiți  la  colțuri  de lacrimi  și  ochii  lui  calzi,  veseli,  luminoși  se  țese,  ca în  poveste,  un  pod  nevăzut  de  încredere, de  speranță. Pășesc  pe  acest  drum.

-Vorbiți  cu  Camelia  și  facem  programarea.  Vă  aștept…..

 (10.04.2017     ora  10,30  – Spitalul  Monza  – Brain  Institute)

Sunt  internată  și  aștept  ”întâlnirea  de  gradul 0”, în  sala  de  operație. E  luni,  prima  zi  din  Săptămâna  Patimilor. Mă  simt ca  o  pasăre  captivă  în  colivie.  Gratiile  se  apropie,  se  strâng,  se  apropie,  mă  strâng. În  jurul  meu 5 oameni în  halate  albe – tineri,  toți  foarte  tineri,  înspăimântător  de  tineri.  Cum  vor  reuși să  pătrundă  cu  instrumente  și  tehnologie sofisticată  în  miezul  capului meu. O, Doamne, poate  că n-ar  fi  trebuit  să….

-Așezați-vă  aici, vă  rog.  Nu  tremurați! Nu  trebuie  să  vă  fie  frică! Nu….          

Totul  se  ridică,  se  volatilizează,  urcă  spre  tavan, închegându-se în  cele  două discuri  metalice cu  luminițe  orbitoare.

 (Ora 13,30)

Voaluri  albe, cețuri,  dantele  brumate, perdele  de  zăpadă, brocarturi  de  brumă. Treptat  se  detașează cercul  argintiu  al  unui ceas  agățat  pe  perete. Pipăi  cu  auzul, abia  dezmorțit,  zgomote  ciudate. O  mână  ușoară  îmi  potrivește  mai  bine  tubușorul  transparent  prin  care  oxigenul  intră  în  nările  mele vlăguite. Văd – ca  prin  sită – pe  mâna  dreaptă  trei  perfuzoare. Pe  deget – un  cleștișor colorat  pentru  puls. Celălalt  braț  este  și el perforat  de  ace  și strâns  în  manșeta  unui  tensiometru  care  se  declanșează  automat  din  30  în  30  de  minute, rupând, o  dată  în  plus,  discontinuitatea  percepțiilor. Pierd  contactul  cu  realitatea și  mă  trezesc  sub  mălinul  înflorit  de  acasă. Alb  și  el,  precum  cearșafurile  care mă înfășoară…  Crenguțele,  cotropite  cu  strugur  de  floare  ca omătul  și  parfumateee…  parfumate  cum  nu  se  poate  mai delicat.   Deschid  ochii  brusc  și  mă  trezesc  iar  la  terapie  intensivă. Buzele  mele – dune  aspre  de  nisip. Asistenta  îmi  dă  să  sorb  câteva  picături  de  apă  printr-un  pai  lăptos. Recad  în  starea  aceea  care  te  poartă  într-un  spațiu  suspendat,  atemporal.

Mălinul  alb,  troienit  de  floare, îmi  face  iarăși  semn  cu  crenguțele  grele  de  petale. Parfumul este  răscolitor,  puternic,  ținut  prizonier toată iarna , în  adâncile  hrube  ale rădăcinilor. O mână  sau o  ramură  de  floare îmi  atinge  brațul. Totul  glisează  într-un dans  de  gumă.

-Mă  recunoașteți,  doamna?

Aha, gândesc  în  confuzia  generată  de  anestezie, aha,  e îngerul  meu blond! Ce  firesc să-l  descopăr  lângă  mine. Vra  să  zică … eu …eu … acum sunt…

-Eu sunt Camelia, Camelia Barbu!

Se învâltoresc gânduri  nesigure,  adormite  pe  jumătate.  În  stânga  mea,  pe  grilajul  de  metal,  vopsit  alb,  al  patului,  se  arcuiesc  două  sprâncene  peste  luminile  căprui  ale  ochilor, părul  ca  spicul copt…  Și  iarăși  mălinul care-mi  face  semn  cu  toată  coroana  lui de  flori… coroană  de  flori … coroană  pentru …co-roa-nă?!

-E  bună  tensiunea,  e  bun  pulsul,  domnule  doctor!  Pacienta  e  bine!    

De  la  capătul  patului, privirea  doctorului Stoica  mă îmbrățișează  și  mă  desparte  de  lumea  mălinului. Din  brațele  mele, din  tot  trupul  meu,  din  firele  care  mă  leagă de  aparate se  încheagă  podul  pe  care  pășesc cu  încredere nouă. La  capătul  lui, doi  ochi  care-mi  zâmbesc  încurajator, înțelegător,  șăgalnic.

(13.04.2017  –  Joia  neagră din  Săptămâna  Patimilor)

Chirurgul  vine la  vizită,  însoțit  de învățatul – învățăcel –  cel  care la  primul  consult m-a  primit cu  căldură, ca  pe  o  veche  cunoștință … ar  putea  fi  copilul  meu…

-Așa  cum  v-am  promis,  vă  fac  externarea. Văd că  vă  simțiți  bine,  operația  a  decurs  normal,  ne  vedem  peste  vreo  două  săptămâni,  la  control.

Pentru mine, joia  neagră a  devenit albă. 

(14.04.2017 – Vinerea Mare – Piatra – Neamț) 

Nu-mi  vine să  cred. Sunt  acasă. Mălinul  își  leagănă  crengile  încărcate  cu  flori și  lasă  petale  mărunțele  și albe să  plutească  în  aerul  îmbălsămat. Am  vopsit cu  brațele  înnegrite  de  la  perfuzii  și  analize  câteva  ouă  roșii. E  vinerea  mare.  Mâine  seară – Învierea. Și  eu  am  înviat  din  copleșitoare  spaime  și  temeri. Privesc  mălinul și  mi  se  pare că flutură prin  crengi  aripi  argintii de  înger. O  pasăre  cenușie  se  ridică  în  zbor  alb de omăt. Ș i- odată  cu  ea – o  străfulgerare  de  înțelegere  îmi  trece  prin  minte:  uneori, ingerii  își  ascund  aripile  sub  halate albe  de  medic. De-si-gur!!! Cum  de  nu  mi-am  dat seama  mai  devreme!? Abia acum  înțeleg! Sunteți  îngeri,  nu  oameni,  nu-i  așa domnule  doctor???

Altfel  cum  ați  putea  să  faceți atâtea  minuni?

Mulțumiri doctorului  Sergiu  Stoica – MAGISTRUL,

doctorului  rezident Ciobotaru Georgian – DISCIPOLUL,

doamnei  manager  pacienți  Camelia  Barbu

profa  de  verbe,

pentru  conformitate  prof. Cristea Maricica Monica

aprilie, 2017

Post-ul Cronica unei magii în săptămâna patimilor apare prima dată în Brain Institute, neurochirurgie.

După absolvirea secției de Medicină generală a Institutului Medico-Militar, Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, Dr. Bogdan Mocanu a urmat rezidențiatul în ORL la Institutul ORL „Prof. Hociotă”. În perioada 2004-2011, a urmat cursuri de perfecționare și specializare la următoarele instituții medicale: Mayo Clinic (Minnesota, U.S.A.), Kopfklinik (Franfkurt, Germania), HNO, Kopf- und Halschirurgie Klinik (Erlangen, Germania) și Hopital FOCH (Paris, Franța).

Printre premiile internaționale obținute se numără Premiul „Cum Laude”, primit în anul 2002, la a XX-a Conferință Internațională a Tinerilor Otorinolaringologi (Sankt-Petersburg, Rusia) și Premiul „Summa Cum Laude”, primit în anul 2005, la a XXII-a Conferință Internațională a Tinerilor Otorinolaringologi (București).

Dr. Bogdan Mocanu face parte din valul de medici tineri care își fac meseria cu pasiune si care tratează cu empatie fiecare pacient. Are doi copii si speră ca ei să îi urmeze calea. În interviul de mai jos, ne oferă o perspectivă lucidă asupra tandemului sistem de stat – sistem privat de sănătate:

Ştiu că aţi început să va ataşaţi unui spital de stat încă din copilărie. Care sunt amintirile pozitive ale acelei perioade?

Pe la vârsta de 6-7 ani părinţii mei erau tineri specialişti, făceau multe gărzi şi stăteam peste noapte pe rând cu unul dintre ei că să nu rămân singur acasă… Făceam “naveta” între Spitalul Militar Central din Bucureşti şi Institutul ORL “Prof. Hociotă”. Am intrat în contact cu oameni, pacienţi, boli, ştiam încă de atunci cum arată o sala de operaţie, spitalul era un fel de „a doua casă”. Peste mai mulţi ani, mi-am efectuat rezidenţiatul în Institutul ORL “Prof. Hociota”, încă mai aveam lângă mine asistente şi medici pe care îi cunoşteam din vremea când copilăream pe holurile spitalului.

Care sunt amintirile negative şi de când provin ele?

Nu am amintiri negative de atunci. Erau alte vremuri, relaţiile interumane erau altfel. Oricum eram copil şi nu înţelegeam poate multe lucruri.

Cum v-aţi hotărât să faceţi pasul către medicină privată?

Meseria de medic este prin menirea ei o îndeletnicire nobilă, cu prestanţă. Metoda „plicului”, a plăţilor informale te cobora în fiecare zi de pe acel „piedestal” al Omului Medic şi te aşează lângă un bişniţar mărunt de la un colţ de stradă. Când am realizat că sistemul privat de sănătate te poate repune în drepturi, te poate „spăla” de acele păcate, am început serios să fac paşi în acest sens.

Simţiţi că oferiţi din profesia dumneavoastră mai puţin acum decât înainte?

Am lucrat 7-8 ani în paralel atât în sistemul de stat, cât şi în cel privat. Consultăm la fel, operăm la fel. Niciodată nu a existat vreo diferenţă în abordarea pacientului pentru că acesta se află într-un spital privat sau „la stat”. Pacienţii mei ştiu asta, au simţit lucrul acesta. Poţi să te gândeşti că oferi mai mult doar prin prisma accesului la echipamente mai noi şi mai performante.

Cum arată azi programul dumneavoastră?

În general, dimineaţă operaţii, după-amiază consultaţii şi seara 2-3 ore de e-mailuri şi convorbiri telefonice cu pacienţii, toate apelurile pierdute în timpul zilei trebuiesc reluate… Nu este un program comod, dar este singurul cu care poţi face faţă, cu care poţi să „acoperi” necesarul de implicare.

Care este principala diferenţă între spitalul de stat şi cel privat?

Bineînţeles dotarea cu aparatură şi accesul la investigaţii de înaltă performanţă, dar poate la fel de importantă este şi Echipa. Oamenii pe care îi selectezi, îi formezi şi cu care lucrezi zi de zi sunt de multe ori mai preţioşi decât spitalul ca entitate. În privat poţi să îi trimiţi la traininguri, să îi remunerezi conform performanţelor, poţi să îi motivezi.

Care credeţi că este principala problema a spitalelor de stat?

Înainte se vorbea despre dotare. Acum lucrurile au avansat, dotarea există în multe spitale de stat, dar nu mai există oamenii care să o utilizeze. Spitalele de stat nu plătesc cursuri pentru medici şi asistente, fiecare merge să se specializeze pe banii lui. În momentul în care se întoarce, primeşte acelaşi salariu care nu îi permite nici măcar să participe la un congres pe an şi este arătat la ştirile de la ora 5 că i-a strecurat cineva 10 lei în buzunar… trebuie să ai o mică doză de masochism că să suporţi toate aceste lucruri. Nenorocirea este că mulţi dintre aceşti oameni aleg să plece în afară ţării şi nu în sistemul privat. Lipsa aceasta acută de personal medical se va vedea din ce în ce mai mult în următorii 10-15 ani pentru că un om nu îl formezi în 2-3 ani; construieşti un medic bun în cel puţin 15 ani, iar o asistentă profesionistă în peste 10 ani.

Care este legătura dintre management şi profesia dumneavoastră medicală?

Am încercat să le combin. Ziua are tot 24 de ore şi dacă eşti un simplu medic şi dacă eşti în acelaşi timp şi director de unitate spitalicească… Trebuie să renunţi la ceva. Câte puţin din timpul alocat pacienţilor, somnului, familiei. Am încercat să fac asta 5 ani, după care am realizat că nu le poţi face perfect pe toate odată. Trebuie specialişti în managementul sanitar. Nu medici, nu profesori, doar oameni cu şcoală adevărată de management.

Cum vedeţi viitorul? Credeţi că medicii tineri au o şansă?

Am doi copii şi sper din tot sufletul să urmeze aceeaşi cale. Cred că această meserie poate să ofere energie pozitivă şi pentru cel care o practică şi pentru cei din jur. Eu încă am mare încredere într-un sistem în care valorile sunt aşezate pe locul pe care îl merită.

Post-ul Dr. Bogdan Mocanu, medic primar ORL: „Încă am mare încredere într-un sistem în care valorile sunt aşezate pe locul pe care îl merită” apare prima dată în Brain Institute, neurochirurgie.

Un carusel de emoții, frământări, incertitudini, planuri, vise și un diagnsotic în fața căruia te simți dezarmat. Elena este o tânără în vârstă de doar 23 de ani, cu preocupări și vise specifice vârstei. Înainte de a afla diagnosticul, avea în plan examenul de licență și o nuntă. A ei. A luptat secundă de secundă și a avut încredere. În ea și în medici. Mai jos, vă invităm să parcurgeți o bucățică din viața Elenei, expusă din perspectiva mamei sale:

Povestea noastră este destul lungă și cu hopuri până am ajuns la BRAIN Institute. În 2013, Elena  a avut un episod de vărsături, greață, amețeli, stare generală proastă, ea având doar 18 ani la acea vreme. Toată lumea a crezut că este doar o indigestie, fără să se uite la multe lucruri. Din întâmplare, a ajuns, după acel episod, în Danemarca și atunci i-au fost făcute investigații în detaliu. Am descoperit astfel că nivelul sodiului din organism era foarte scăzut, însă nu s-a putut identifica și care era cauza acestei disfuncții. Medicii de acolo i-au pus diagnosticul de SIADH idiopatic și i-au prescris tratament pentru reglarea nivelului de sodiu din organism. Am ajuns în România, am consultat și alți medici și am început să investigăm problema din punct de vedere hormonal. Ne-am adresat unei alte clinici private, a urmat un alt set complex de analize, însă nu i-au depistat problema reală; mai mult, i-au pus un diagnostic de ulcer gastric și i-au dat tratament pentru ulcer gastric. După o perioadă de timp, am mers la medic, i-am făcut o endoscopie și ulcerul nu apărea, dar nivelul de sodiu scădea în continuare.

Ca o paranteză, tratamentul pe care l-a primit de la medicii din Danemarca presupunea și restricție hidrică – adică nu avea voie să bea mai mult de 800 de ml de apă pe zi. În plus, trebuia să suplimenteze aportului de sodiu prin pastile. In funcție de nivelul de sodiu indicat de analize, lua 2 sau 3 pastile pe zi.

Continuând pe ruta investigațiilor hormonale, în 2015  am reușit să ajungem și la Spitalul Parhon și a fost luată în evidență de medicii endocrinologi de acolo. În urma unui nou set de investigații ample, s-a descoperit un cavernom hipofizar, dar care nu justifica problema cu nivelul scăzut al sodiului. De la Parhon am plecat cu același diagnostic pus și de către medicii din Danemarca: SIADH idiopatic. Ni se spusese însă că această scădere de sodiu poate fi o consecință a unei tumori fie la glanda hipofiză, fie la nivel toracic.

În așteptarea unui diagnostic

Eu, ca mamă, stăteam cu „piatra” atârnată de gât și așteptam să primim diagnosticul de care ne era îngrozitor de frică. În visele mele cele mai negre, mă gândeam de unde va apărea tumora. Ca să mă liniștesc, încercam să mă gândesc că este vorba totuși doar de o dereglare hormonală care se va regla în timp – încercam să îmi creez un scenariu pozitiv al problemei ei. Însă nu am abandonat investigațiile. Elena era în continuare sub observația unui medic endocrinolog, adică mergea periodic și făcea analize (verificam mai ales nivelul de sodiu).

În momentul în care sodiul scădea sub nivelul optim, reapăreau aceleași simptome: vărsături, greață, amețeli, stare generală alterată. În funcție de cât de jos scădea, medicii îi măreau doza zilnică de pastile și îi micșorau cantitatea de apă pe care avea voie să o consume în decurs de 24 de ore. Ajunsese să consume doar 500 de ml de lichide pe zi. 

Am continuat investigațiile – am ajuns să facem și un RMN cu substanță de contrast, în urma căruia s-a confirmat cavernomul de hipofiză și, totodată, s-a văzut că este o mică formațiune și într-un sinus, dar care a fost pusă pe seama unei sinuzite cronice. Vă dați seama că, pe lângă problema mare a SIADH-ului idiopatic, o sinuzită ni se părea ceva minor, o treceam cu vederea. Acum, uitându-ma înapoi, îmi dau seama că a fost o scăpare a medicilor sub observația cărora se afla Elena atunci. Și, bineînțeles, cred ca a fost și o scăpare a noastră pentru că nu ne-am dus să facem și investigații ORL.

De atunci, din 2015 și până la începutul anului 2017, am mers în continuare cu tratamentul pentru SIADH – restricție hidrică, analize lunare pentru măsurarea nivelului de sodiu și administrarea de pastile cu sodiu atunci când era nevoie.

Consultul ORL

Anul acesta, urma să plece în Japonia în toamnă. În luna februarie însă, iar a semnalat o senzație de tensiune în zona sinusurilor. În acel moment, Elena mi-a spus să mergem totuși la un medic ORL pentru a vedea care este problema cu sinuzita. Am început să căutăm un medic specialist bun, atât în Bacău, de unde suntem noi, cât și în București. Îmi doream să găsim acel medic care să ne poată oferi răspunsuri la toate întrebările și problemele pe care le adunasem până în momentul respectiv. Prin recomandări și căutări, am restrâns căutarea la domnul dr. Bogdan Mocanu din București. Am sunat, i-am făcut programare și urma să ajungem în luna aprilie la consultație. Elena trebuia totuși să susțină lucrarea de licență în luna iunie și nu am fi vrut să așteptăm până în aprilie pentru a face consultul ORL. Am zis astfel să încercăm să mergem și la un medic în Bacău, neanticipând, la acel moment, amplitudinea problemei pe care o avea fiica mea. În urma consultului ORL din Bacău, nu ni s-a spus că Elena ar avea vreo afecțiune gravă.

Acum cred că Dumnezeu a vrut să păstrez programarea din aprilie la dr. Mocanu. Doar că data programării coincidea cu unul dintre examenele pe care le avea Elena la facultate, fiind perioada sesiunii. De aceea, am îndrăznit să sun, gândindu-mă că s-ar putea face ceva să schimbăm ora sau data  consultației, pentru a putea ajunge și la examen. La telefon, i-am explicat domnului doctor, în mare, problema SIADH-ului și ne-a făcut o nouă programare pe 4 mai, spunându-ne, totodată, cu ce investigații să mergem la dumnealui.

A venit data de 4 mai, Elena a mers la consultație la dr. Bogdan Mocanu și de atunci am început să ridicăm vălul de informații ambigue. Problema pe care o avea fiica mea era mult mai complexă decât o banală sinuzită: diagnosticul real era de tumoră sinusală. Aceasta era întinsă în tot sinusul maxilar și mergea și în sus, spre etmoid și spre sinusul frontal. Ne-a recomandat intervenția chirurgicală de urgență.

Ne-a explicat cu răbdare și în cel mai mic detaliu ce înseamnă această patologie și în ce va consta intervenția, astfel că, deși primisem un diagnostic mai grav decât ne așteptam, aveam un soi de liniște interioară, știind parcă faptul că totul va decurge bine pentru fiica mea. A urmat un nou set de investigații amănunțite și am programat intervenția. Între timp, ne gândeam și la examenul de licență, parcă într-o încercare subconștientă de a ne umple mintea cu altceva. Eram convinse amândouă că Elena va fi operată și, în același timp, va reuși să treacă peste examenul de licență. La acel moment însă nu cunoșteam toate fațetele problemei care urmau să ne zdruncine câteva săptămâni mai târziu.

Intervenția chirurgicală

Programarea pentru intervenția chirurgicală a fost făcută în data de 14 iunie. Înainte de operație, domnul doctor ne-a recomandat să mergem la un consult la endocrinologie. În urma consulturilor endocrinologice realizate de doamna dr. Simona Jercălău, ni s-a confirmat că tumora sinusală este cauza pentru care nivelul sodiului scădea și ni s-a spus, totodată, că aceste cazuri sunt extrem de rare la nivel mondial.

Pe 14 iunie a avut loc intervenția chirurgicală – a fost o operație dificilă, însă pregătirea doctorului Bogdan Mocanu și a întregii echipe de la BRAIN Institute a contat foarte mult. Ceea ce m-a impresionat însă a fost bunătatea oamenilor. Pe lângă faptul că este un profesionist excepțional, dr. Mocanu este un om minunat din punct de vedere sufletește. Are o atitudine pozitivă, fără să fie exagerat. Este pozitiv și cu picioarele pe pământ, în același timp. Elenei i-a dat un curaj extraordinar atitudinea dumnealui. S-a purtat cu noi ca și cum eram membri ai familiei lui. Ne-a arătat că îi pasă minut de minut, iar asta a contat foarte mult.

În urma operației, dr. Mocanu a reușit să elimine cea mai mare parte a tumorei. Deoarece intervenția s-a făcut prin nas, o mică porțiune a tumorii nu a putut fi excizată, întrucât fizic, nu se putea ajunge în acea zonă, tumora fiind întinsă până sub sprâncene. A rămas astfel un mic fragment din tumoră în zona frontală. În funcție de rezultatul anatomo-patologic, medicul ar fi urmat să ia o decizie cu privire la abordarea tumorii rămase.

Zilele care s-au scurs de la intervenția chirurgicală și până la primirea rezultatului anatomo-patologic au fost cele mai lungi zile din viețile noastre. Ne-a impresionat însă implicarea sinceră a doctorului Bogdan Mocanu. Nu trecea o zi fără să întrebe dacă a sosit rezultatul. Eram uimiți că nu trebuia să punem noi presiune, să întrebăm noi, pur și simplu era la fel de implicat ca și noi.

Când în sfârșit a venit rezultatul, a venit ca un trăznet. Diagnosticul primit era de estezioneuroblastom, o formațiune tumorală rară, care era secretoare de ADH. Am consultat și un medic oncolog, de aici am primit recomandare către radioterapeut. Medicul radioterapeut ne-a recomandat radioterapie dacă, bineînțeles, chirurgul nu mai are altă opțiune.  Mingea a ajuns astfel din nou în curtea domnului dr. Mocanu, care a trebuit să analizeze toate coordonatele problemei și să găsească cea mai bună soluție pentru fiica mea. Ne-a oferit siguranța de care aveam nevoie și am decis să o opereze încă o dată. Întrucât de data aceasta intervenția ar fi urmat să se realizeze la nivelul sprâncenei, pe osul care protejează creierul și exista riscul de a pierde lichid cefalorahidian, a stat de vorbă și cu dr. Sergiu Stoica și a programat operația astfel încât să poată participa și dumnealui, în cazul în care ar fi fost necesar. 

Ca o mică paranteză, vreau sa vă spun că mi-e tare drag Dr. Mocanu – este un foarte bun specialist, dar, în același timp, lasă rezerva părerii și unui alt specialist. Faptul că știi când să lași orgoliul deoparte și să te consulți cu alți medici, totul spre binele pacientului, este de admirat.

A venit și momentul celei de-a doua intervenții: făcând doar o mică incizie deasupra sprâncenei, dr. Mocanu a reușit să scoată tumora în totalitate. Pe lângă faptul că a fost o reușită, intervenția a fost și foarte frumos lucrată, astfel încât toată lumea se întreba unde este operația. Nu mai spun că Elena era cu zâmbetul pe buze când s-a trezit din operație. Îmi aduc aminte expresia de pe fața domnului doctor atunci când a ieșit din sala de operație: era foarte încântat și ferm convins că Elena nu are nevoie de radioterapie. Nu vă închipuiți cât oxigen a putut să îmi dea această veste.

Evoluția postoperatorie

După intervenție, evoluția Elenei a fost foarte bună. Nivelul de sodiu a crescut nesperat de mult, nivelul de lichide pe care îl poate consuma a ajuns la normal, iar viața ei se derulează frumos și firesc. Operația a fost o reușită din toate punctele de vedere. Starea de liniște și siguranța pe care ni le-au oferit domnul dr. Bogdan Mocanu și întreaga echipă de oameni minunați de la BRAIN Institute au contat foarte mult. Atitudinea lor pozitivă, calmul cu care ne răspundeau la toate întrebările, la toate grijile noastre ne-au ajutat să trecem cu bine peste șocul pe care l-am avut atunci când am primit vestea că Elena are cancer. Să primești acest diagnsotic pentru copilul tău, îți cam taie genunchii. Să știi că o mână de oameni tineri, frumoși la suflet, extrem de bine pregătiți îți sunt alături poate face diferența între a continua să speri și a abandona lupta. Noi am sperat că totul va fi bine până în ultima clipă și am avut dreptate. Le mulțumesc din suflet domnului dr. Bogdan Mocanu, doamnei dr. Simona Jercălău, doamnei dr. Anca Vișan, doamnei dr. Alexandra Ciocârlan, asistentelor, fetelor de la recepție și tuturor oamenilor buni cu care am interacționat cât am stat la BRAIN Institute.

Descrierea medicală a cazului, relatată de Dr. Bogdan Mocanu, medic primar ORL, poate fi parcursă aici.

Post-ul Elena, o tânără pacientă diagnosticată cu o tumoră malignă rară, primește o nouă șansă la viață, după cinci ani de incertitudini apare prima dată în Brain Institute, neurochirurgie.

A șasea ediție a masterclass-ului de neurochirurgie are ca temă „Tumorile benigne” și se va desfășura în intervalul 16-18 februarie 2018. Acest eveniment va reuni specialiști renumiți, cu practică internațională, care au expertize diferite în domeniul neurochirurgiei, al radiologiei și al anatomiei.

Programul științific cuprinde prezentări și workshopuri care au ca obiectiv să ofere o perspectivă globală asupra tumorilor benigne, de la dezvoltare până la modalități de tratament ale diferitelor tipuri: meningiom, neurinom acustic, adenom hipofizar și la nivelul nervilor periferici.

Dr. Sergiu Stoica va prezenta o lucrare ce ilustrează experiența profesională în cazul neurinoamelor de acustic. Ținând cont de faptul că printre participanți vor fi atât studenți, cât și medici, prezentarea va fi interactivă, acoperind de la noțiuni introductive până la studii de caz și va reda, într-un mod esențial și eficient, abordarea sa în cazul acestei tumori cerebrale benigne.

Studenții interesați vor avea oportunitatea de a participa la concursul NeuroQuiz, care constă în întrebări din neuroanatomie, iar primii trei care vor obține punctaj maxim, vor fi premiați cu volume de referință din domeniul neurochirurgiei.

Pentru a afla mai multe informații despre acest eveniment și participare, studenții și medicii pot consulta site-ul evenimentului.

Post-ul Dr. Sergiu Stoica, speaker în cadrul celui de-al șaselea masterclass de neurochirurgie, organizat de Centrul de aptitudini practice și simulare în medicină din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj apare prima dată în Brain Institute, neurochirurgie.

Dr. Oana Tarta-Arsene este medic primar neurologie și epileptologie pediatrică în cadrul BRAIN Institute, această specialitate jucând un rol important în evaluarea neurologică periodică a copiilor născuți prematur, precum și a tuturor copiilor cu risc de a dezvolta sechele neurologice, având drept scop depistarea și tratarea precoce a oricărei afectări a sistemului nervos.

Absolventă a Facultății de Medicină Generală UMF „Carol Davila” din București, Dr. Oana Tarta-Arsene a urmat rezidențiatul în specialitatea neurologie-pediatrică, în cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia”, sub îndrumarea Prof Dr. Sanda Magureanu. În perioada 2005 – 2010 a fost medic specialist în specialitatea neurologie pediatrică, în martie 2010 devine medic primar, iar în 2012 devine Doctor în medicină susținând lucrarea „Contribuția Rezonanței Magnetice funcționale în evaluarea ariei limbajului la copii cu epilepsie focală non-lezională.”

Cum v-ați hotărât să urmați o carieră în medicină și ce v-a determinat să vă orientați către neurologie pediatrică?

Decizia mea de a fi medic pornește de la o întâmplare din școala generală. O colegă, în pauza dintre ore, a căzut și și-a fracturat mâna. I-a fost frică să spună ce s-a întâmplat profesorilor, iar eu, prietena ei, m-am oferit să merg cu ea la spital. Am „chiulit” de la școală și ne-am petrecut ziua la camera de gardă a Spitalului de Copii M.S Curie. A fost o zi impresionantă. Nu numai prin atmosfera energizantă specifică unei camere de gardă, dar mai ales din perspectiva calitatății oamenilor de acolo, care erau inteligenți, dedicați și știau atât de multe lucruri ca să rezolve o problemă.

Mi-a placut și m-am hotărât să dau la medicină. Pentru admiterea la facultate am învățat, cu dorința de a reuși ceea ce mi-a permis să intru din primul an. Examenul de admitere m-a învățat că dacă faci ceva cu plăcere și pasiune, poti reusi să faci ce-ți dorești fără să pară prea dificil.

Specialitatea mi-am ales-o pornind de la aceeași lecție. În România, alegerea specialității depinde de nota luată la examenul de rezidențiat. Generația mea, după terminarea facultății, a avut un an de stagiatură. În acest timp, eu m-am pregătit și am susținut examenul de echivalare a facultății pentru a pleca în Statele Unite. Un examen dificil și comprehensiv, dat la Budapesta, în care, pentru mai bine de 7 ore, am fost testați în diverse discipline (pre) medicale. Mi-a oferit posibilitatea să studiez într-un mod complet diferit față de ce știam noi (cărțile americane sunt excelente) având asftel o persepectivă diferită. În final, deși am trecut examenul, nu am mai plecat din țară, din motive personale.  Oricum, timpul pe care aș fi putut să-l petrec învățând pentru rezidențiat l-am folosit pentru acest examen, fără nicio legătură directă cu materiile pentru rezidențiat și lăsându-mi doar 2 luni de învățat pentru rezidențiat. Anul 2000, când am inceput rezidentiatul, a fost primul an în care s-a introdus medicina de familie, iar din 400 de locuri, 200 erau doar pentru medicii de familie. Restul specialităților aveau doar 2-3 locuri pe specialitate. M-am poziționat suficient de bine ca să-mi pot alege o specialitate. Neurologia pediatrică a fost a doua opțiune după anestezie. Mi s-a părut o combinație atractivă între neurologie, disciplină bazată pe concluziile unui examen clinic complex efectuat de către medic și pediatrie, o specialitate care înseamnă interacțiune permanentă cu copiii. Acum sunt sigură că am făcut o alegere bună, fiind încă pasionată de specialitatea mea după atâția ani!

Cum ați ajuns la Brain Institute?

Despre Brain Institute și despre Dr. Sergiu Stoica știam atât de la colegii mei care l-au urmărit la diverse prezentări, cât și după ce am consultat unii copii operați de Dr. Stoica. Mai târziu, am avut ocazia să-l cunosc personal, când am venit pentru prima dată la Brain Institute cu o fetiță, pacienta mea, care avea o epilepsie rezistentă la tratamentul antiepileptic din cauza unei leziuni cerebrale foarte dificile, greu abordabila chirurgical (cum ar spune neurochirurgii).  Am programat-o prin secretara domnului doctor și am venit personal cu ea la o consultație. Eram pregătită să plătesc eu consultația, fiindcă știam că vin la un spital privat, iar părinții pacientei nu aveau suficiente mijloace financiare. Nu a fost nevoie, căci fetița a fost operată cu bine, în mod gratuit, prin bunăvoința și compasiunea domnului doctor. Așa am început colaborarea cu Brain Institute, iar după câteva cazuri rezolvate mi-au propus să colaborez cu ei. Sunt foarte mândră că m-au acceptat în echipa lor!

Ce vă motivează cel mai mult în activitatea pe care o desfășurați?

Mă motivează ideea de a contribui la vindecarea copiilor și de a le da șansa la o viață normală. Deși de multe ori în neurologie vindecarea este mai mult un concept, cazurile de chirurgia epilepsiei reprezintă o speranță, iar eu personal am o mare satisfacție să opresc tratamentul antiepileptic după o operație reușită și să văd că putem oferi copilului o viață normală.

Prin prisma specialității pe care ați ales-o, interacționați des cu copiii; care sunt principiile după care vă ghidați în relația cu micii pacienți?

Micii pacienți sunt rațiunea pentru care practic această specialitate. Interacțiunea cu ei este pe cât de plăcută, pe atât de interesantă. A te juca cu copiii, a fi inconjurat de jucarii, a prezenta lucrurile în coordonatele lumii lor și a o face cu plăcere, sunt principalele mele mijloace de a comunica cu ei, de a-i înțelege și a mă face înțeleasă. Reprezintă principiile mele de lucru si imi place mult munca mea de „birou”.

Impactul pe care un medic îl are asupra unui pacient poate fi decisiv pentru viitorul acestuia, chiar pentru viața acestuia. Cum gestionați această responsabilitate la nivel intern?

Într-adevăr, am înțeles încă de la începutul carierei mele medicale că impactul unei boli neurologice la copil este unul decisiv pentru viață și viitorul micului pacient. Odată cu această constatare, am realizat responsabilitatea medicului în diagnosticarea, tratamentul, urmărirea bolnavului, dar și în gestionarea corectă a așteptărilor pacienților și familiilor. Încerc să le explic părinților, dar și copiilor pe înțelesul lor, toate aspectele legate de afecțiunea respectivă. Atunci când este posibil și onest,  încerc să văd o parte bună. Cred că o atitudine pozitivă ajută la procesul de vindecare, iar în cazul copiilor, din fericire, uneori lucrurile pot evolua neașteptat de bine. Nu rareori am văzut copii cu boli impresionabile care au plecat acasă bine ameliorați, uneori chiar din secția de terapie intensivă.

Ce părere aveți despre colaborarea cu alți medici pentru gestionarea cu succes a unui caz?

Medicina modernă este în mod esențial un proces colaborativ. Colaborarea cu alte cadre medicale, atât din specialitatea mea, cât și din alte specialități, este necesară în abordarea și tratamentul neurologiei pediatrice. Eu, în particular, am norocul să am colegi cu care pot colabora bine, ceea ce a condus adesea nu numai la un act medical complet și elevat, dar și la un loc de muncă unde activez cu plăcere. Pe lângă satisfacția lucrului bine făcut, am mereu și satisfacția că învăț de la alții și poate alții învață de la mine. Din acest punct de vedere, Brain Institute este cunoscut ca model de lucru colaborativ în echipă, unde toată lumea se ajută reciproc, de la medici de diferite specialități, secretare, asistente, kinetoterapeuți și psihologi.

Medicina a înregistrat progrese semnificative în ultimii ani, iar tehnologia are un rol din ce în ce mai puternic în gestionarea cu succes a unor patologii considerate incurabile până nu demult. Care sunt principalele avantaje ale neurologiei moderne în raport cu cea clasică?

Medicina a evoluat fantastic în ultimii ani și continuă să evolueze într-un ritm accelerat. Desigur că nici domeniul neurologiei pediatrice nu face excepție. Metodele de diagnostic imagistice, genetice, biochimice ne ajută pe noi clinicienii să tratăm țintit afecțiunea, evitând metodele de diagnosticare invazive, periculoase și neplăcute pentru pacient. Si nu în ultimul rând, parte a acestui progres se datorează colaborării extensive dintre specialități.

Cred că este important pentru medici să țină pasul cu descoperirile din domeniu, utile pentru înțelegerea bolii și găsirea unei terapii optime, mai ales pentru că, trăind într-o țară europeană, au acces facil atât la informație, cât și la investigațiile propriu-zise.

O astfel de tehnologie nouă este imagistica prin rezonanță magnetică nucleară funcțională, investigație care combină datele structurale cu cele funcționale cerebrale. Această investigație are ca rezultat localizarea in vivo a zonelor active funcțional de tipul limbajului, ariei motorii, memoriei la nivel cerebral, dând posibilitatea medicilor să vadă și să înțeleagă efectele bolii neurologice pentru a căuta o opțiune terapeutică optimă. În 2012, cu ajutorul aceste investigatii, am terminat lucrarea de doctorat coordonată de D-na Profesor Sanda Măgureanu, înțelegând efectele epilepsiei asupra ariei limbajului la copii.

Dacă ar fi să facem un exercițiu de imaginație, care credeți că este următoarea revoluție care va marca medicina, în general, și specialitatea dumneavoastră, în mod particular?

Pentru că de aproximativ 7 ani încerc să mă dedic cazurilor de chirurgia epilepsiei, iar pentru că de cele mai multe ori acestea sunt legate de leziuni doar microscopice, visez la o nouă „revoluție” a tehnologiei imagistice, concretizată printr-o formă de evaluare neinvazivă utilă pentru delimitarea marginilor zonei epileptogene. Sper că visul meu se va realiza curând!

Care considerați că este cel mai fascinant aspect referitor la modul în care este construit și funcționează creierul uman?

Posibilitatea de reorganizare a creierului uman la vârsta copilariei mici, capacitate numită neuroplasticitate, dând posibilitatea de a reloca din zone lezate arii funcționale esențiale în zone sănătoase. Astfel, putem înțelege de ce copiii mici se vindecă diferit față de adulti, mai repede și mai bine, dându-le posibilitatea neurologilor pediatri să fie optimiști!

Post-ul Dr. Oana Tarța-Arsene, medic primar neurologie și epileptologie pediatrică: „Micii pacienți sunt rațiunea pentru care practic această specialitate.” apare prima dată în Brain Institute, neurochirurgie.

Au venit din SUA să se opereze la BRAIN Institute

Acea clipă când totul se prăbuşeşte, când pământul ne fuge de sub picioare, când începem să căutăm cu disperare cel mai bun medic şi cel mai bun spital. Acel moment în care stăm nopţi întregi pe internet, când trimitem zeci de emailuri, când ne facem calcule, când suntem dispuşi să vindem tot, când nu ne mai trebuie nimic şi când parcă nici demnitatea nu mai are aceleaşi conotaţii. Acel moment când ne este îngrozitor de frică şi am vrea să plecăm “afară”, pentru că “acolo sunt cei mai buni specialişti”, pentru că “acolo avem condiţii”, pentru că “acolo nu murim cu zile”, pentru că de acolo licăreşte ultima speranţă. Da, ştim! Prieteni, rude sau poate chiar noi înşine am trecut prin asta. Cu toţii înţelegem spaima şi zbaterea unui astfel de moment, pentru că acela este momentul în care trebuie să ne salvăm! Şi, tocmai pentru că ştim, atunci când doi români stabiliţi în Statele Unite fac, în cel mai greu moment al vieţii lor, drumul invers, spre casă, spre România, spre BRAIN Institute, pentru noi este copleşitor, onorant şi ne responsabilizează.

“Altfel te ajută românii tăi, de acasă!”

După ce fata a plecat la studii în SUA, acum 14 ani, şi s-a căsătorit acolo, iar ceilalţi doi băieţi au plecat la studii în Marea Britanie, unde s-au şi stabilit, soţii G. nu şi-au mai găsit locul în Bacău. Şi-au urmat fata în Houston şi şi-au construit o viaţă, aşa cum îşi construiesc vieţile oamenii care ţin aproape de copii, oameni pentru care care casa nu înseamnă un loc, ci o familie. Doar că, în 2006, o criză de pierdere a conştienţei, prin care trece domnul G., avea să le alunge liniştea. Urmează multe investigaţii care relevă o formaţiune tumorală frontală şi calvarul a două intervenţii chirugicale (2006 şi 2014). Domnul G. tot nu se simte bine şi, în decembrie 2018, RMN-ul arată din nou prezenţa unei tumori cerebrale, iar copii intră în vrie. Au un nepot de-al ginerului student la medicină, în Cluj, care află rapid din mediul universitar despre neurochirurgul Sergiu Stoica. În paralel, fata şi ginerele ajung la aceeaşi concluzie: trebuie ajuns la Bucureşti, la BRAIN Institute! “Eram disperaţi. Avuseseră deja loc două intervenţii, iar soţul meu voia neapărat acasă! Până la urmă a fost ca un drum trasat direct de acolo aici. Fiica mea a ţinut permanent legătura cu BRAIN Institute, noi am făcut acolo toate analizele. Sâmbătă am ajuns, duminică ne-am internat şi luni a fost operaţia. Imediat s-au făcut toate procedurile. Am rezolvat foarte uşor”, povesteşte doamna G.. Domnul G. este deja operat de către Sergiu Stoica, se simte bine şi îşi priveşte liniştit soţia: “De câte ori trebuia să mă internez în urgenţă în SUA îmi era frică. Altfel te ajută românii tăi, de acasă. BRAIN Institute este foarte diferit de alte spitale. E ca un grup de prieteni care au grijă de tine. O asistentă ne-a şi spus: “Noi vă tratăm ca şi cum aţi fi părinţii noştri!” M-a impresionat!”. Domnul G. nu-şi poate stăpâni emoţiile. Este pasionat de grădinărit, a cultivat în Houston roşii din seminţe aduse din România: “Am vorbit cu doctorul Stoica, mi-a spus că se poate, în procent foarte mare, să fiu salvat. Şi eu cred asta pentru că mă simt mult mai bine decât la precedentele intervenţii. Îmi dau seama ca va fi bine şi că o să mă vindec complet, deja am experienţă”. Râde: “Depun toate eforturile să mă recuperez repede. Anul ăsta nu mai pun roşii. Vor veni călduri foarte mari şi nu vreau să stric ceea ce a muncit domnul doctor. Dar la anul mă pot reîntoarce la grădinărit”. Doamna G. povesteşte că nu a fost greu să ajungă la BRAIN Institute, că n-au fost necesare intervenţii şi că toate procedurile le-a demarat fiica, de la distanţă, din SUA: “Cel mai greu a fost faptul că am făcut un drum lung, dar lupta pentru viaţă ne-a dat putere. Acasă, în România, e mai bine şi găsim medicii noştri buni, medici sufletişti. Am găsit atât de mulţi medici tineri şi atât de bine pregătiţi în BRAIN Institute! Am rămas impresionaţi de felul în care explică, de felul în care coboară la nivelul pacientului. Am ales foarte bine! Ar trebui să ştie mai multă lume despre acest spital. Cine ştie câţi or fi fost în aceeaşi situaţie ca noi?”. Domnul G. intervine: “Nu mulţi doctori îşi asumă răspunderea pentru viaţă, aşa cum face doctorul Sergiu Stoica. Vreau să-i mulţumesc! Pur şi simplu, mi-a dat viaţă! M-a renăscut!”.

PERSPECTIVĂ MEDICALĂ Pacientul S.G., în vârstă de 61 de ani, se prezintă la BRAIN Institute pentru tratamentul chirurgical al meningiomului anaplazic fronto temporal drept, multiplu operat, radiotratat, recidivat. Simptomatologia a debutat în 2006 printr-o criză comiţială, an în care a fost diagnosticat cu meningiom meningotelial grad I WHO, pentru care a fost supus primei intervenţii chirurgicale. În anul 2014 prezintă din nou simptome, iar examinarea imagistică a demonstrat recidivă tumorală pentru care s-a intervenit chirurgical şi, la trei luni post-operator, s-a practicat radioterapie pentru un rest tumoral. Din decembrie 2018 pacientul acuză scaderea acuităţii vizuale bilaterale, motiv pentru care efectuează examen oftalmologic care demonstrează prezenţa edemului papilar bilateral. În ultimele trei săptămâni, asociază şi cefalee temporo-occipitală dreaptă, parestezii şi spasme musculare la nivelul membrelor stângi. IRM-ul cerebral evidenţiază prezenţa unei tumori voluminoase la nivel fronto-temporal drept cu edem perilezional şi deplasarea structurilor liniei mediane la stânga. Pe data de 28.01.2019 se intervine chirurgical prin abord fronto-temporal drept, sub ghidaj imagistic (neuronavigaţie). Ablaţia zonei tumorale periferice a fost dificilă din cauza infiltrării parenchimului cerebral fronto-temporo-insular adiacent. Se prezervă ramurile M2 şi M3 ale Arterei Cerebrale Medii de partea dreaptă care prezenta traiect parţial intratumoral, patenţa structurilor vasculare fiind demonstrată folosind Echo-Doppler. Evoluţia post-operatorie a fost favorabilă, pacientul urmând să revină la control.

IMAGINI RMN pre și postoperator:

“Am rămas profund impresionată de condiţiile din acest spital!”

Stabilită în Washington din 2013, după 23 de ani în care a aşteptat viza de SUA, pe doamna V.A. problemele de sănătate au adus-o tot acasă. Părinţii şi fratele dumneai plecaseră încă din anii ’94-95 în SUA, aşa că pentru pacienta noastră visul american avea miza reîntregirii familiei. Cu o relaţie de cuplu solidă, alături de un cetăţean mexican, cu o casă cumpărată în Washington şi o profesie în domeniul medical, doamna V.A. a ales BRAIN Institute atunci când sănătatea i-a jucat feste. În 2017, când a venit în vacanţă în România, îşi simţea amorţită partea dreaptă a feţei. Pentru că investigaţiile stomatologice şi cele ORL nu au evidenţiat nimic, doamna A. a făcut un RMN care a relevat un meningiom de sinus pietros. “Am întrebat-o pe doamna doctor de la imagistică, dacă ar avea un copil în situaţia mea, cu tumoră, pe cine i-ar recomanda. Şi dumneaei mi-a spus să merg direct la BRAIN Institute, pentru că nu o să fiu dezamăgită”. Doamna A. a ajuns la BRAIN Institute pentru un control, apoi s-a întors în Statele Unite. În 2018 a repetat RMN-ul în Mexic şi a trimis rezultatul la BRAIN Institute. “M-a văzut neurochirurgul de la Hospital Angeles Mexico şi mi-a spus exact ce îmi spusese doctorul Stoica. Mi-a spus şi cum ar fi fost operaţia acolo, dar am preferat să vin acasă.”. Pentru doamna A. experienţa de la BRAIN Institute a fost covârşitoare: “Am rămas profund impresionată de toate condiţiile din acest spital, care sunt la fel cu cele din spitalele din SUA, am rămas surprinsă de grija tuturor cadrelor medicale şi nu am cuvinte să le mulţumesc tuturor pentru tot efortul depus!”. Două dintre asitentele noastre, Virgi şi Luci, i s-au lipit de suflet pacientei. Deşi nu le reţinuse neapărat după nume, a ţinut să le mulţumească: “Au avut foarte multă grijă de mine două fete extraordinare, una cu părul bogat şi cealaltă roşcată şi slăbuţă”. Singura grijă a pacientei, la externare, era aceea că poate nu a reuşi să exprime în cuvinte întreaga gratitudine pentru echipa medicală care a îngrijit-o. 

PERSPECTIVĂ MEDICALĂ Pacienta V.A., în vârstă de 43 de ani, s-a prezentat la BRAIN Institute pentru tratamentul chirurgical al meningiomului de sinus pietros superior drept. Pacienta acuza hipoestezie şi parestezii hemifaciale drepte din mai 2017, iar din vara anului 2018 manifesta şi hipoacuzie dreaptă survenită în contextul unei otite. IRM cerebrală preoperator evidenţiază o formaţiune tumorală extranevraxială localizată la nivelul cisternei ponto-cerebeloase drepte, cu creşterea dimensiunilor faţă de examinările anterioare.  În data de 29.01.2019 s-a intervenit chirurgical prin abord retrosigmoidian drept, în park bench position, cu excizia formaţiunii tumorale. O provocare a interveţiei a constituit-o prezervarea nervului trohlear, parţial înglobat în tumoră. Evoluţia post-opratorie a fost favorabilă, cu ameliorarea simptomatologiei. IRM-ul de control post interventie a confirmat extirparea tumorii şi absenţa complicaţiilor locale. Doamna V.A. urmează să revină la control după trei luni.

IMAGINI RMN pre și postoperator:

Post-ul Când sănătatea devine o prioritate distanțele dispar apare prima dată în Brain Institute, neurochirurgie.

Atunci când primim spontan recunoștința foștilor nostri pacienți, este un moment prețios de mulțumire împletită cu împăcare –  că ajungem la „omul” pe care îi tratăm, dincolo de rolul de pacient în care îi întâlnim cel mai adesea, în rezerva clinicii noastre. Profa de verbe, cum îi place să se semneze, doamna Cristea Monica ne-a încântat anul acesta cu o scrisoare virtuală, încărcată cu emoție și recunoștință care ne onorează și ne îndeamnă să fim în continuare așa cum ne-a întâlnit dânsa și ne așează în poveste, astăzi, la 2 ani distanță de intervenția chirurgicală realizată de echipa noastră medicală. Vă-mpărtășim rândurile de mai jos, care mai mult decât litere și cuvinte, sunt pur și simplu …emoție, iar la finalul articolului, o fotografie la fel de spontană cu Sergiu Stoica, pentru a avea și perspectiva medicală – bucuria din privirea medicului atunci când face ceea ce iubește.

„Cu doi ani în urmă, chiar în prima zi din Săptămâna Patimilor, am fost operată la Brain Instituite! Aveam inima cât inima unui purice – de frică! Însă, totul a decurs ”conform protocolului”, adică, dincolo de procedurile impuse de o operație pe hipofiză, am simțit nu doar profesionismul, ci mai ales omenia de înaltă clasă a ”îngerilor cu aripi albe”! Nu știu cum a reușit domnul doctor Sergiu Stoica să transforme o fricoasă la superlativ, într-o ființă care să fie convinsă că ”totul va fi bine”. Cred că dumnealui vrăjește cu surâsul! Nu știu dacă asta intră în protocol, dar cu siguranță îți dă încredere. Și iarăși nu am înțeles cum de domnul doctor Bogdan Mocanu reușește așa … ca un personaj din Povestea lui Harap Alb, să se facă mic-mic de tot și să între, dincolo de toate zăvoarele firești, în locul acela pitit … ehei … – Dumnezeu știe prin ce cotloane – … în care stă ascuns un adenom (a se citi ”fata cea vicleană a Împăratului Roș”)! Și – hai să spunem că de ajuns, a ajuns dumnealui cumva – dar cum de l-a și văzut??? Mă tot întreb de doi ani – o fi frate cu Ochilă, ori cu Păsări-Lăți-Lungilă – că altfel cum să ajungă unde nimeni n-a ajuns? Că, în basme, mai ajunge Făt Frumos în creierul munților, dar nu și în creierul omului! Multe semne de întrebare, dar și mai multe de mirare. Fără îndoială că acești doi domni doctori nu sunt oameni obișnuiți!!! Alături de ei doamna șefă de secție, doctor Anca Vișan care știe să te ducă pe tărâmul viselor în doi timpi și trei mișcări. Cu toții fac parte dintr-o poveste!!! Ba nu, mai exact dintr-un basm pentru că acolo, întotdeauna, poți să fii convins că, la final, toată lumea este fericită! Și pacienții, și medicii minunați, și doamna Camelia Barbu care leagă și dezleagă toate. Timpul trece și în basme, dar faptele rămân, ne modelează, ne fac să fim recunoscători celor care ne întind mână să trecem peste o prăpastie. Acum doi ani eram la terapie intensivă la BRAIN Institute. Acum sunt acasă și vă mulțumesc că mă pot bucura de Sărbători și de un mălin care a apărut în locul celui rupt sub greutatea zăpezii tărzii din aprilie 2017. Mălinul nu-i mălin e Mălina are 7 luni și e nepoțica mea. Dacă nu erați dumneavoastră, probabil n-aș fi putut să o văd!

Vă mulțumesc, nu v-am uitat, vă mulțumesc!

Profa de verbe
alias Cristea Monica

P.S.: Eu știu că recunoștința e floare rară, de aceea v-aș ruga să mă ajutați să demonstrez că nu toată lumea uită un bine făcut cândva. Acum doi ani ați avut amabilitatea să puneți rândurile mele pe site-ul Institutului, v-aș rămâne recunoscătoare, dacă ați putea să o faceți și acum. În rândurile de atunci dintr-o impardonabilă eroare din pate-mi, n-am nominalizat un domn doctor care mi-a fost alături, aș vrea să-mi îndrept greseala în mod discret.

Vă mulțumesc pentru ajutor și vă doresc: Sărbători luminate, cu bucurii și oameni frumoși la suflet!”

Post-ul Recunoștința pacienților – bucuria și motivația medicilor apare prima dată în Brain Institute, neurochirurgie.